Florentina-Loredana Dalian

Atropina, și comentariul tău, cu ghiocel cu tot, m-a „încălzit”.
Tu ești o sensibilă. Totuși mă întreb, ca pretins autor de haiku ce mă dau, cum s-or fi împăcând, în același poem, kigo de primăvară (ghiocelul) cu cel de iarnă (neaua). Căci în natură, știm că se împacă destul de bine:)
Mulțumesc!

Nu sabie, Cristina. Eu zic altfel, când mai fac treburi de bărbat, cum ar fi reparat chiuveta, centrala (nu spun cu ce consecințe!), schimbat siguranțele, dat zăpada, etc - mai e puțin și-mi crește un c... :)
Scuze că dau pe lângă subiect, dar m-ai provocat:))
Altfel, bucuroasă tare să citesc comentariile voastre la poeme, Magda, Dana, Cristina. Le tratez ca pe lecții, din care mă străduiesc să învăț cum pot.

Înainte de toate, felicitări Magdalenei Dale pentru fotografii. Eu nu mă pricep la fotografie, când vine vorba de mijloace tehnice de realizare, dar cu atât mai mult apreciez lucrurile făcute de alții, la care eu nu mă pricep.
Felicitări tuturor autorilor și Cristinei pentru realizarea întregului.
Mi-au atras în mod deosebit atenția două poeme:
„zidiri de granit -
și pași efemeri între
flux și reflux” (IP Gârda)
pentru contrastul dintre efemerul pașilor și trăinicia zidurilor.

„cerul nesfârșit -
între ziduri și copaci
în treacăt umbra” (Mahmud Djamal)
pentru impresia puternică pe care a lăsat-o asupra mea ultimul vers.

Mi-au plăcut și celelalte. Din păcate, nu posed darul comentariilor. Însă îndem pe aceia care îl au, să analizeze critic pe cele pe care le consideră demne de analizat. Pentru mine, a fost un (alt) experiment interesant și bucuria de a fi împreună cu voi, în cadrul acestui proiect.
Cristina, după cum știi, eu am fost pentru varianta traducerii.

Vali, cu părere de rău, îți spun că m-ai dezamăgit! Sigur că ai scris un text bun, care a obținut un premiu literar. Felicitări! Dar spune-mi, te rog, ți se pare că ai devenit scriitor peste noapte? Atât de „scriitoare” încât să nu accepți și opinii nefavorabile la un text pe care l-ai scris? Este uluitor cum un succes reușește să scoată la iveală un caracter. Pentru cei care nu-i pot face față, e devastator. Iartă-mă că ți-o spun, dar te comporți precum acei îmbogățiți peste noapte. Vali, nu mi-o lua drept laudă, ci exact așa cum vrea să fie afirmația următoare: am peste 20 de premii literare, date de jurii dintre cele mai diferite și competente, dar crede-mă că nu e zi să nu mă întreb: oare scriu bine? oare nu greșesc? oare proza mea spune ceva? Iar dacă cineva vine să-mi dea un sfat sau să-și exprime o părere nefavorabilă, încerc să iau în serios acel punct de vedere. În niciun caz nu-mi flutur premiile și nici nu-l trimit la studiu. Am rămas cu un gust amar, mai bine nu-ți citeam comentariile ultime. Asta, tocmai când citisem și eu textul și mă hotărâsem să te felicit...

\"Iubesc, pe bune, orice floare
Ce-o poți găsi pe-al nostru plai\"
(Laurențiu Ghiță)

Limba soacrei e o floare
Minunată ca-n povești.
Dar mă-ntreb: pe-aceea oare,
La fel de mult o iubești?

:)Bună epigrama ta!

Îți mulțumesc mult pentru opinie. Contează, indiferent când este venită.
Referitor la acest haiku, m-am bucurat că el a fost apreciat, printr-un comentariu, pe alt site, de domnul Șerban Codrin, care, din punctul meu de vedere și nu numai, este cel mai bun haijin din România. Cu o singură observație pe care a făcut-o, la care subscriu: anume că, în loc de \"adulmecă\", este de preferat gerunziul \"adulmecând\".
Bucuroasă de trecrea ta,
FL

Daniela, eu ți-am citit textele de proză umoristică și mi-au placut foarte mult, chiar dacă nu m-am exprimat acolo. Și acesta este destul de drăguț, întâmplarea, da, impresionantă, și nu se poate să te lase indiferent. Dar, oricât de îngrijit este scris acest text, nu îl consider demn de încadrare la proză, ci la \"Personale\", și asta nu doar pentru că este, așa cum spui, o întâmplare adevărată. Proza trebuie să aibă ceva mai mult, un \"ce\" anume, care să te facă să spui \"Asta e!\" sau care să te lase pe gânduri o vreme. E un text destul de fad. Am sperat ca măcar finalul să salveze restul, finalurile sunt, de fapt, în opinia mea, cele care dau tonul întregului text. Se poate rescrie, așa cum s-a afirmat mai sus, și sigur ai putea exploata subiectul pentru a scoate ceva mai bun. Sper că nu e cu supărare. Dacă nu te-aș fi considerat un bun scriitor în devenire, nu m-aș fi obosit defel. Succes!

Roxana, mă bucur mult că vii cu observații și sugestii. Am nevoie de ochiul din afară. Altfel, pățim d-alea cu băbuța cocoșată și zglobie:)) (ce m-ai amuzat!)
Totuși despre Sabin am spus că era „aproape morocănos”, ceea ce mai îmblânzește puțin și că „era o lumină” (nu emana) , ceea ce, oarecum schimbă sensul. Dar observația e bună, ca și celelalte, de altfel, voi ține seama. Le citesc și recitesc de n ori aceste texte și de fiecare dată mai schimb câte ceva, pe ici pe colo. De asemenea, din când în când, trebuie să le iau la citit de la primul episod, tocmai pentru a elimina posibile contradicții.
Asta cu ghilimelele parcă și eu simțit-o cam exagerată, s-ar putea să modific, când fac revizia.
Mulțumesc încă o dată. Și eu te citesc cu drag. Chiar azi am citit partea a III-a din episodul pe care îl scrii de ceva timp. Apreciez stilul tău, știi asta, dar, din păcate, am devenit și eu cam morocănoasă și necomunicativă în ultima vreme:), motiv pentru care las semne prea rar.
Cât despre tipa stângace, eu chiar o percep ca pe o bătăioasă, și știi de ce? Dacă era slabă, se resemna să folosească mâna stângă și să se vaite tot timpul. Puterea ei stă tocmai în faptul că și-a depășit limitele. Și-acum , două povești personale: întâmplător, și eu sunt stângace. Când m-am dus la școala de șoferi, i-am spus instructorului că m-aș fi simțit mai bine cu schimbătorul pe stânga. El zice: „Bine-atunci, du-te-n Anglia și fă școala acolo!”. Iar când i-am propus, mai mult în glumă, unui superior de-al meu să-mi ia în laborator aparate pe stânga în locul celor deja existente, știi ce mi-a spus: „Mă costă mai ieftin să-mi iau un dreptaci”. Bineînțeles c-am făcut școala de șoferi (și nu în Anglia), bineînțeles că lucrez cu aparatele pe dreapta... Dar cuțitul tot în stânga îl țin:)

Mai întâi, mă speriași cu „stângăcia în scris”. Chiar am crezut, știi? Noroc că mi-a venit inima la loc, până să apuc să șterg toate textele. Și eu glumesc, sâc! :)
Spui: „Sunt scurte istorii de viață, practic independente în care, ca un fir roșu subțire ce le străbate pe toate...”, etc. și „Fiecare episod începe să aibă o temă distinctă”. Ai sesizat corect. Am mai spus despre mine că nu mă văd în stare să scriu un roman, în ciuda presiunii unora și altora (persoane importante, nu spun cine:). Ca să împac și capra și varza, adică să mă împac pe mine cu adepții romanului (eu eram varza, să știi!), am apelat la această formulă de compromis: episoade ce pot fi citite și separat, străbătute însă de un fir roșu, care le leagă, cât de cât. E clar că proza scurtă mi se potrivește cel mai bine, acolo sunt eu, acolo scriu fără poticneli sau sforțări. Două persoane m-au încurajat să merg pe acest făgaș fără a mă teme că n-o să rămân în istoria literaturii (aici chiar glumesc!:), anume domnul George Corbu (care-mi dă câteva exemple de autori care au excelat în proza scurtă) și domnul A.D. Rachieru, care spune în prefața viitoarei mele cărți (să nu mă întrebi dacă vorbim de viitorul apropiat sau cel îndepărtat): „Probabil că, deocamdată, nu se încumetă să atace genul „tărăgănat” (romanesc); și bine face, exersându-se dezinvolt pe spații mici, fără a-și testa suflul epic, revărsându-se prozastic.”
Îți mulțumesc mult pentru citirea cu atenție a episoadelor mele și fii fără grijă, că vei avea un volum. Care nu se știe când va apărea, dar asta e deja altă poveste:)

Cristina, adverbul care ți-a ridicat întrebări, eu l-am citit de prima dată cu sensul de „în rest”, „în afară de asta”, sau așa ceva. Nu pare a indica neapărat locul. Eu am mai auzit termenul folosit astfel, deși nu în haiku. Însă cel mai în măsură să ne lămurească este autorul.
Domnule Puiu, mă bucur să vă aflu pe site-ul agonia. Bine ați răsărit și să ne citim sănătoși!

Marius, Sabin apare în capitolul 5, ca un personaj pasager, cu un anume rol, dar la care credeam că nu voi mai reveni. Dar, cum eu nu știu niciodată ce va urma în scriiturile mele mai lungi, lăsând totul la voia inspirației de moment (și cât mi-aș dori să lucrez și eu ca omul, mai bine zis ca scriitorul - dupa un plan!), unele personaje mă bântuie când mă aștept mai puțin. Și atunci le las libere prin proza mea, că doar e democrație:) Care va să zică, mă îndoiesc de faptul că va exista o „poveste” a lui Sabin. Dar nici nu pot fi sigură (vezi mai sus).
Îți mulțumesc pentru impresii, care m-au bucurat.

Marius, ai dreptate, subiectul este destul de comun, chiar dacă nu din viața personală. Să fie oare pentru că prea mulți bărbați se lasă așteptați? :)
Mulțumesc, aprecierea ta este importantă, având în vedere că admir scrisul tău și am încredere în opiniile autorilor pe care îi consider buni.

Laurențiu, n-am văzut un asemenea taximetrist în Gara de Nord. Ba încă, pe mine, taximetriștii bucureșteni m-au țepuit ca la carte:)
Dar acesta e avantajul nostru, al celor care ne pretindem scriitori (căci până la a fi mai e cale lungă): putem să ne imaginăm. Cam așa mi-am imaginat eu taximetristul acela. Dar și el rătăcit prin București, din cine știe ce sat de munte, nealterat încă de vremurile actuale. Și totuși, îmi place să cred că mai există Oameni peste tot. Altfel, m-aș speria și n-aș mai ieși din casă:)
Mulțumesc pentru \"Bravo\"!

Vă mulțumesc pentru popas, pentru gânduri...
Mihai Traista, onorată. Și eu vă citesc cu plăcere. Am lăsat un singur semn la un text și m-am temut să nu fi deranjat cumva, întrucât răspunsul n-a venit.
Atropa, tu, care le scrii așa bine în ale umorului, ai răgaz de a savura și povești triste. Asta mă bucură, ca și faptul că mă citești cu plăcere.
La mulți ani și vă aștept oricând cu păreri!

Nici eu n-am bani,
Nici vechi, nici noi;
Am ceva ani
Și-un car. Cu boi.

Mă alătur și eu corului de apreciere. Felicitări! Mi se pare cu adevărat un text foarte bun, în ciuda faptului că am devenit foarte exigentă în ultima vreme cu textele umoristice. Mă bucur să fiu contrazisă, într-un moment în care strâmb din nas aproape la orice. Părerea mea e că nu se scrie deloc ușor un astfel de text, „în glumă” nu înseamnă neapărat și „cu ușurință”. Fiecare vorbă pare pusă exact la locul ei, nimic în plus, nimic în minus. M-a încântat și lipsa oricărei urme de vulgaritate, păcat în care mai cădem cu toții atunci când dă umorul pe-afară din noi. Foarte bine alese „profesiile” și numele criticului literar și agentului comunitar. Însă cel mai tare m-a amuzat „banda de scelerați”...

\"de 10 ani, nu pun strop de alcool în gură.\"
(Ion Ruse)

Vă voi spune doar atât:
Eu fac totul cu măsură.
Strop de-alcool nu pun în gură,
Ci îl torn direct în gât.
:)
La mulți ani, nea Ioane! Și la multe epigrame reușite, ca cea de mai sus.

Mulțumesc.
Nu știu în ce măsură limba română se pretează la haiku, e o temă controversată. Nu știu nici dacă ce am scris poate fi intitulat astfel. Dar, până la urmă, oricum i-am spune - micropoem sau haiku - important este ceea ce transmite (dacă transmite).
Cele bune!

Nu, rănile nu le vindeci într-o zi. Uneori, e nevoie de o viață. Impresionantă, Maria, poezia ta, prin simplitate, prin durerea adevărurilor strigate . Un gand bun, aproape de trecerea în noul an!

Felicitări, Maria, pentru mențiunea de la concursul acesta internațional de mare anvergură! Este un haiku frumos, sensibil, vorbind despre copilărie și nu numai...