Povestile Gării de Nord. Maria

Maria coborî din tren printr-o săritură. Fusese gata să-și scrântească glezna, nefiind obișnuită să poarte pantofi cu tocuri înalte. Nu exista niciun motiv pentru care să nu pășească treaptă cu treaptă. Doar că așa simțise nevoia, să sară, de parcă săritura aceea ar fi dus-o mai repede lângă cel care-o aștepta. Cu atât mai mult cu cât, tot drumul, simțise că trenul rapid abia se târăște. Trăgând de bagaj, încerca să-l identifice prin mulțimea de oameni care-o încurcau mai mult ca niciodată. Ba încă, se repezise la un bărbat care, din spate, îi semănase cu el, luându-l de braț, gata să-l dezechilibreze. - Mă scuzați, v-am confundat! Cu pași din ce în ce mai lenți, se îndrepta spre capătul peronului. „Îl voi aștepta aici. Până la urmă, trebuie să dispară toți ăștia.” Trecuse deja o jumătate de oră. Începuse să i se facă frig. „Mai bine mă mut în stația de taxiuri. Poate-am să-i zăresc mașina.” Văzând-o dezorientată, un taximetrist o întrebase unde vrea s-o ducă. Refuzase politicos: „Mulțumesc, aștept pe cineva. Trebuie s-apară.” Taximetristul se retrăsese dezamăgit în mașină, luând la răsfoit ziarul pe care-l învățase pe de rost de azi-dimineață. „Nu mai face doi bani meseria asta. Trebuie să mă apuc de altceva.” „Ce-o fi având de nu mai vine? Și mai are și telefonul închis. Sau poate descărcat.” Îndoiala începuse să i se cuibărească în suflet. Dar nu voia să creadă cu niciun chip că nu va veni. „O fi blocat în trafic pe undeva. N-are nici cum să mă anunțe. Nu-i nimic, stau aici până apare.” Maria nu credea în existența oamenilor care nu-și țin cuvântul. Nu cunoscuse astfel de oameni. În satul ei, cuvântul dat era lege. Oricât de simpli, de neșcoliți ori de bătuți în cap erau oamenii, cuvântul dat era sfânt. Promisiunile trebuiau onorate cu orice chip. De altfel, prima lecție pe care o învățase de la bunicul ei aceasta era. Îi spusese, nu doar o dată, în felul lui brutal și țărănesc: „De mâncători de c... e sătulă lumea! Dacă vrei să faci ceva în viață, ce-ai spus că faci, aia faci! Altfel nu ești bună nici să stai la coada vacii. Ai înțeles?” Înțelesese. Dar acum începea să nu prea mai înțeleagă. Taximetristul îi arunca, în răstimpuri, priviri cu subînțeles, întrebând-o prin mimică: „Tot nu?” Îi răspundea scurt, cu hotărâre, printr-o mișcare din cap, rușinată. Era aproape miezul nopții. Nu-i venea să creadă că i se întâmplă ei. El o chemase, insistase chiar să vină mai devreme, nerăbdător. Ea se cam codise la început, dar, când a luat hotărârea, nimic n-a mai putut-o opri. Bunica o-ntrebase: - Ce zor ai? - Plec la București. Am cunoscut un bărbat... - Și de ce taman acolo? Gândești că la București umblă câinii cu covrigi în coadă și bărbații cu fericirea pe sulă? - Bunico! Nu mai fi așa circumspectă! O să-l placi și tu, ai să vezi... - Deh! Știu și eu? Și nu mă mai face pe mine circu... aia! Înghețase de-a binelea. Era aproape disperată. Ce să facă? I se năruiseră toate. Îi venea să plângă, dar se jena. Taximetristul coborâse să-și dezmorțească oasele și-i mai adresă o dată întrebarea, privind-o cu milă: - Sunteți sigură că nu vreți să vă duc undeva? Pe mine m-a cam luat somnul, o să plec acasă. Și-așa nu mi-a picat nimic pe ziua de azi. Mama ei de sărăcie, că m-am săturat! Hai că fac cinste! Vă duc gratis, numai să-mi spuneți unde... Îi dăduseră lacrimile. Nu mai făcea eforturi să le-ascundă. Acum realizase că nici măcar nu știa unde stă. Fusese atât de sigură c-o va aștepta, încât nici prin cap nu-i dăduse să-i ceară adresa. Făcu din cap către taximetrist, în semn că nu, și îi întinse 50 de lei. - Nu-mi trebuie bani de la dumneavoastra! Luați-i! Pentru ce? Dar ea fugise înapoi în gară, cu lacrimile șiroind, lăsându-l pe taximetrist filozofând, cu banii în mână: „Păcat de tine! Pari și destul de scuturată. Dar a cui e vina dacă la școală nu vă-nvață d-astea? Mai deștepte muierile-alea care le toacă banii și, după ce nu mai au ce toca, le dau cu șutu-n fund. Dacă nici eu n-am văzut destule...” Mai avea trei ore până la trenul de întoarcere. Cu inima în pionieze, își luă bilet. Mai cumpără niște biscuiți pentr-un cățel care părea flămând și o sticlă cu apă pentru ea, că i se uscase gura și simțea o amărală ca atunci când ți-e întoarsă fierea pe dos. Doar că ei sufletul îi fusese întors pe dos. Simțea o greață imensă, ca-ntr-una dintre diminețile copilăriei când, fără să vrea, asistase la tăierea mielului de Paște. O apucaseră frigurile, tremuratul și un rău general, așa, de suflet întors pe dos. Au dus-o zadarnic la doctor, la preot, prin babe. Și-a revenit abia mult mai târziu, când reușise să estompeze în minte imaginea mieluțului din balta de sânge, care o privea cu ochi mirați, neînțelegând, cerându-i parcă ajutorul. Se așeză absentă pe bancă, în așteptarea trenului. Parcă-l auzi pe bunicul: „Fata tatii, dacă tot e să șteargă vreunu’ cu tine pe jos, atunci măcar s-o facă un om de onoare. Decât să suferi pentr-un dobitoc, mai bine pentru zece bărbați de cuvânt. Ai grijă cum îi cerni!” Zâmbi amintirii bunicului. Acasă, bunica o-ntâmpină cu o întrebare cu subînțeles: - Ei, câți câini cu covrigi în coadă ai numărat?