Florentina-Loredana Dalian

În Grădina Ghetsimani, Doamne, singur Te-ai rugat; Iuda, socotindu-și banii, Cu sărutul Te-a trădat. În Grădina Ghetsimani, Ucenicii Te-au lăsat, Când Tu, nu să-Ți lase anii, Trist, pe

Urcuș la stână însoțită de câine și-acorduri de fluier - azi mi-am luat o pauză de singurătate

Nici liliacul acesta din drum nu-și merită durerea de-a înflori pentru nimeni și-apoi ce atâta-nflorire cine are nevoie de ea nu-i decât o altă minciună printre atâtea minciuni mai bine

a fost odată o fetiță cuminte ca toate fetițele care se juca frumos cu păpuși din cârpe înfășurate pe linguri de lemn în timp ce se visa o altă păpușă mare frumoasă îmbrăcată-n

Filă cu filă răsfoiesc calendarul cu ochii în gol – între două anotimpuri se lasă așteptarea

A fost demult ploaia aceea pe străzile mărginașe ale Parisului... la Sacre Coeur, îmi arătaseși dantelăria exterioară; eu întrebam și unde-i inima? în timp ce vântul dușmănos de octombrie îți

ce crezi e drumul cel care ne alege pe noi sau ni-l alegem singuri? mă gândesc la două șine de cale ferată între care o annă karenină își află nemurirea prin murire mă întreb dacă a fost

Când spui „aici nu mai suntem singuri, aici ne avem unii pe alții” te aprob doar pe jumătate tu nu știi că dincolo de poartă ne întoarcem fiecare la singurătățile noastre? ți-aș fi pus o mie

Prima zăpadă ne-a prins nepregătiți eu aici tu dincolo E prima și ultima zăpadă care ne va mai găsi la distanțe care se numără în kilometri prima și ultima zăpadă când tu nu-mi

Ploua ca la sfârșit de lume în dimineața aceea curând ploaia mi s-a mutat în ochi când mi-am amintit că o ușă spre tine-i zidită eu ca o altă Ană purtându-mi încercuirea în cărămizi

Ploaia venea în ropote zgomotoase, se-ntunecase ca la sfârșit de lume, tabla de pe casă se anima de sunete bethoveniene, pomii își mișcau crengile ca-ntr-un dans ritual străvechi, toată natura părea

Într-o primăvară spre vară mi-ai zis Scufița Roșie am râs – nu mi-e frică de lupi lupii atacă-n haită și de obicei frontal doar omul a dezvoltat arta atacului surpriză de la distanță de la

Îmbrățișează-mă în cuvinte – singura îmbrățișare îngăduită – Alintă-mă în Do major Și îmblânzește melancolia acestei toamne Cu vreo două silabe. Dacă azi sunt plecată din mine, E numai pentru

Duminică însorită de iarnă nefirească. Unii văd soarele, alții norii care, deși nu se-arată, de bună seamă se vor ivi curând pe cer. Unii simt lumina blândă a astrului ce strălucește la fel pentru

În amintire încă mai plouă ploaie de vară, ca un potop; pe străzi, râuri-râuri, apa se revarsă spălând regretele de ieri, tristețile nevindecate la timp. Tu – înveșmântat în negru, coborând

Te-aștept cu ramuri de finic și măslin în Ierusalimul acesta pământean al ostrovului pe care l-ai uitat. Mi-am împletit coroniță din vorbele tale, cingătoare din urmele nevăzute ale

Pe lună nouă mai veche întrebarea ce-așteaptă răspuns… îmi este oare îngăduit a visa la tine?

Trenul în gară – între a rămâne și a pleca, uneori nu-i decât o durere de-o viață. Îmi ocup locul în compartiment. Singură pe banchetă. Pe cea de vis-a-vis, două „cuvioase”, super evlavioase, în

Și era toamnă și era frig, venise bâlciul cu alvița și comediile, țiganii-și puseseră șatra peste vale, noi terminam orele târziu, se-nnoptase și-mi era frică. Zarică, repetentul clasei, zice

Stătea-n drum salcâmul cu florile-i toate, Grăbiți, călătorii treceau mai departe. Spre gări de aiurea goneau în neștire Cu singur bagaj - un dram de iubire. În urmă de tot salcâmul

Există oameni despre care îmi spun că reprezintă opera de artă a lui Dumnezeu. Desigur, orice om este creația Sa – perfectă, cum altfel? – și fiecare trebuie prețuit și iubit măcar și din acest

Cu sufletul la geam ca o colibă de lut gătită de oaspeți - de nicăieri sunetul pașilor de-odinioară...