Florentina-Loredana Dalian

Grozav textul!
Mai mult nici nu se cade să zic, ai spus tu totul. Poate doar un lucru - Stii ce m-am gândit c-am putea să-i mai facem inamicului nr. 1 în timp ce-i spunem bancuri cu Bulă? Să-i dăm să mănânce mămăligă rece cu praz.

De-atâtea emotii (vezi bine că nu s-au potolit) am făcut si greseli.
“Lacăt“ în loc de “lanturi“.

Ptiu! Îmi sărise inima de-un cot, o alergam neputând s-o stăpânesc... stai, nebuno, “că-ti pun lanturi la mijloc“, asa vezi, stai domol... Crezusem că eu sunt Florinel (asa scrie la mine-n paranteză) si chiar mă pregăteam să-i trimit o scrisoare oficioasă de multumire domnului director Frânaru (pardon, Ciobanu) de la Dacia Pitesti că m-a scăpat de responsabilitatea de-a fi autorul moral al sucombării nevinovate a genialului ST de la noi de pe site. Da bine că m-am linistit! Acum pot să trag aer poluat în piept si să zic ceva .
Frumos textul, asa cum ne-ai obisnuit! Esti iar Sache, stii tu care, dar eu tot te citesc printre rânduri- bată-l de nărav să-l bată- si nu“s ce-mi pare că văd, da nu zic nimic să nu dau iar...cum ai zis.
Dă-i nainte, scrie, mai scrie, da vezi, ai grigă si de inimioara mea, că alta n-am si nici piese de schimb la ea!
Lore (da bine că mi-am amintit apelativul cu care mi te adresezi, n-are nici o legătură nici cu Dana, nici cu Florinel).

Hai să explic putin, desi poate ar fi mai bine să nu.
Cheia textului stă în câteva cuvinte - “ochii aceia care parcă sfidau moartea“, “privirea pe care o căutase de-atunci ani de zile, trecea prin el, sfidând toate lanturile“, “dar de o crimă tot se făcuse vinovat- avusese curajul să...“ (vezi continuarea).
Când a vrut să facă gestul, gardianul nu stia că cel condamnat era nevinovat (“A doua zi, frământat,a vrut să afle ce fel de criminal fusese“), nu asta era motivatia lui.
Ce-am vrut să spun sună cam asa - privirea omului care trăieste curat si curajos se deosebeste chiar si în fata mortii de a celor răi (ucigasii) care “trăiseră doar pentru a mânca“ si care devin lasi, îngroziti în fata propriei morti, desi au ucis cu sânge rece. (“Când le citea licărirea de groază, ar fi vrut să fie el cel care apasă pe trăgaci“).
Cât despre gardian, mi l-am imaginat având o intuitie canină si totodată un suflet mare, ajuns dintr-una din întâmplările vietii pe postul acela, vărsând lacrimi chiar si pentru cei vinovati.
Multumesc de apreciere!

Nu-ti face griji, Cristian, avem si-asa destule! Si mie mi s-a întâmplat, din acelasi motiv, să trimit un comentariu de două ori. Oricum, mi-a făcut plăcere să citesc de două ori frumoasele cuvinte. Iar insistenta ta de a-mi trimite mesajul, cu toată graba pe care o aveai, spune mult si înseamnă enorm pentru mine.

Cristian, sunt încântată de tot ce-mi spui, atât de încurajator pentru mine, dar mai ales mă uimeste si mă bucură faptul că ti-a atras atentia interpunerea din final.
Mă uimeste pentru că, dacă cineva a sesizat, înseamnă că mi-a reusit. M-am temut că nu va fi înteleasă ideea. M-am temut că textul ar putea părea patetic, având în vedere implicarea emotională. Dacă tu îmi spui că e bine, m-am linistit.
Cât despre ciorne mototolite, nu e cazul. Pun pixul pe hârtie si curge. Recitesc însă de multe ori si mai schimb câte un cuvânt pe ici pe colo, o expresie deranjantă. Când mă apuc de scris am în cap doar o vagă idee despre ce va urma.
Cu multumiri pentru a-mi fi făcut cea mai mare bucurie pe ziua de azi, Loredana

D-ăsta-mi esti? Stiam eu că, în spatele amuzantului Sache,se ascunde un Sorin profund.
Ai spus mult în cuvinte putine.
Ca si păsările, multi oameni preferă să trăiască în colivie, “feriti de viată“, multumindu-se să făurescă vise, fără a aspira la realizarea lor.

Mă bag si eu în seamă, doar pentru a-ti spune că subscriu la părerea Magului si să te felicit.
Si mie asta îmi e cea mai plăcută poezie din cele ale tale, extrem de sugestivă pentru un ritual al singurătătii, ajungând direct la suflet. Dac-aveam stele, lipeam si eu una.

Nu vreau să te las nelămurită, Peta, stiu că noi, femeile, suntem curioase din fire si ne plac lucrurile clare. Sfatul meu se referea la cum să te faci vizibil prin invizibilitate
Te-am lămurit bustean. Dar e urâcioasa zi de luni, încă-mi mai este somn si, mai mult, mi-am amintit la timp de-o zisă înteleaptă de-a lui Noica - “Nu da sfat celui ce nu ti-l cere!“ Am zis.

În sfârsit, ne întelegem. Sunt de acord cu tot ce spui. Mă gândeam eu că tu trebuie să fi ajuns ceva mai sus , dintr-un anume punct de vedere, decât noi ăstia multi si nerăbdători cu viata. Ai înregistrat bine complimentul.
Da, când mi-a venit ideea de a scrie textul, un astfel de lant am avut în vedere, dar am lăsat special loc amiguitătii pentru a putea fi înteles si în alt sens. Si m-a încântat să citesc comentariile acestui text, continând mesaje de o încărcătură profundă. Ca o concluzie, constat că, indiferent cum percepem ideea, lanturile (sau poate opusul lor) sunt un subiect care nu trece neobservat si lasă urme.

Cristian, faptul că mi-ai citit proza si-ai mai făcut si-o astfel de remarcă e una din marile mele bucurii sau chiar victorii. Multumesc pentru faptul că mi-ai spus părerea ta.
Si, pentru că si eu te-am citit si mi s-a părut că scrii mai bine decât mine, asta mă determină să te rog, în măsura în care ai timp si dispozitie, să vii cu anumite observatii critice acolo unde ti se pare că scârtâie, nu c-as modifica textele (ăsta ar fi, în fond, meritul tău), dar as putea tine seama de ele pentru cele viitoare. La recitiri! L

Măi, tu mă uimesti pe mine. Când fiul meu e gelos, chiar si pe viitorii lui copii pe care bănuieste că i-as iubi mai mult decât pe el, îi spun “să-l pupe mama!“ si chiar mă execut. Îti zic si tie la fel si-ti trimit un pupic virtual, ca să-ti mai treacă oful. Ce frumos multumesti tu altora că există! Na, că-ti mai trimit un pupic pe chestia asta. E mai bine acum? Lore

Măi, tu mă uimesti pe mine. Când fiul meu e gelos, chiar si pe viitorii lui copii pe care bănuieste că i-as iubi mai mult decât pe el, îi spun “să-l pupe mama!“ si chiar mă execut. Îti zic si tie la fel si-ti trimit un pupic virtual, ca să-ti mai treacă oful. Ce frumos multumesti tu altora că există! Na, că-ti mai trimit un pupic pe chestia asta. E mai bine acum? Lore

Iulia, multumesc de trecere si de apreciere. O să trec si eu pe la tine mai târziu.
Virgil, tu m-ai lăsat fără replică. Măgulită de ce-mi spui, ca de fiecare comentariu al tău. Am să-ti spun un secret- textul ăsta nu m-astepetam să placă, m-am “scremut“ la el mai mult decât la celelalte, stiam exact ce vreau să spun, dar nu-mi iesea. Forma nu m-a încântat prea tare. După ce l-am mai citit de vreo trei ori a început să-mi placă. Dacă ti-a plăcut si tie, am mai prins curaj. Multumesc!

Cu toată eternitatea dintre tine si tineretea ta, îmi permiti să renunt la pronumele de politete? În caz contrar, prefer să fiu atentionată.
Am senzatia că nu prea discutăm pe aceeasi lungime de undă.
E drept, despre libertate se poate vorbi mult si în multe feluri. Aici mă refeream în mod special la acele asa zis lanturi de care omul ar vrea să scape, ar putea, dar există ceva mai presus de asta, un fel de dependentă de lant, ciudată, inexplicabilă. Un singur exemplu ti-as da- căsniciile ratate. Nu stiu cum e peste ocean, dar aici la noi cunosc multi oameni, femei si bărbati, care suferă alături de celălalt, îl urăsc chiar, îl înjură, îi fac toate mizeriile de care sunt în stare, dar nu se despart niciodată, nici chiar atunci când văd că se poate trăi si altfel. Fie prejudecătile, fie sărăcia, nu stiu ce-i îndeamnă să se consume într-o convietuire degradantă, dar mie nici un motiv nu mi se pare suficient de puternic, nici măcar existenta copiilor, atât de des invocată. Ãsta e unul din lanturile, de nimeni puse, ci doar de omul însusi. Desigur mai sunt multe altele.
Înteleg si ceea ce spui tu, e foarte adevărat că poti fi liberi în lanturi, gândurile si sentimentele nu ni le poate încă nimeni controla, dar pentru a te simti astfel liber ori trebuie să devi ceva mai nesimtitor, ori să fi ajuns la un grad ridicat de spiritualitate.

Măi, doctor în chimie, H2O e aia căreia-i spunem Ialomita, de curge între maluri, nu cred c-ai uitat, vrei doar să mă provoci. Îmi cer scuze c-am dat...cum zici tu, uneori am pretentia că citesc printre rânduri mai mult decât se vrea a fi citit si, da, mi se-ntâmplă să mai dau si zbârci. Dar tu mă ierti, că m-ai ghicit că nu sunt rea si chiar atunci când gresesc o fac mai mult din prostie, sau aiureală sau alte alea...Cu bine! Lore

H2O-H2O-H2O! Trăznite idei mai ai, uneori chiar îmi vine să cred că ai linie directă cu “Big Boss“. Dacă-i asa, pune o pilă si pentru mine, mi-a cam dispărut inspiratia în ultima vreme. Si dacă mai e loc si de-o vilă, nu m-as supăra. Că Ialomită am si eu, nu stiu cum arată la Poenari, dar la Slobozia e îmbâcsită si obosită, uneori te-apucă mila.
Mi-a plăcut textul tău, e tare drăgut. Înteleg că i-a fost dedicat Petei, mă înduiosează strădania ta de-ai atrage atentia cu orice chip. Ti-as da un sfat, ca de la femeie la bărbat, dar mă abtin, nu-i treaba mea. Si mi-e că nu mă mai pui bine cu cine trebuie.

Îmi place mult ideea. Atât, doar atât ai voie să visezi! “Ati plăsmuit prea mult...“ Încătusarea s-ar vrea să meargă până acolo încât să avem instructori de vise, care să ne-nvete “oniro-alfabetizarea“. Asta era ideea?
Am recitit. Acum îmi dau seama că ideea poate fi si alta, dar nu sterg comentariul anterior. Să terminăm cu plăsmuirile stupide si să ne amintim “al sufletelor anotimp“.

Îmi faci o mare bucurie cu această apreciere, s-ar părea că gândim, simtim la fel.

Suntem tristi, Valentin, atunci când nu suntem fericiti. Altfel, nu contează nici unde esti, nici ce-ai mâncat sau ce n-ai mâncat toată ziua. Avem tendinta să ne întristăm în special la sărbători, pentru că avem pretentia să fie ceva deosebit. Stii ceva, pentru mine e sărbătoare atunci când îmi râde sufletul, nu când scrie în calendar.