Să râzi

Citisem undeva că “trebuie să râzi de lucrurile care te dor, ca să poți păstra cumpăna dreaptă“. Și-am râs. Deși nu mă durea nimic. De-atunci, cumpăna s-a tot înclinat spre partea cealaltă ( că doar trebuia să se mențină dreaptă). Când cineva mi-a zis “Bucură-te că sunt alții mai proști decât tine!“ ce-am mai râs! De-atunci mă tot împiedic de ei la tot pasul și mărturisesc că mi-a cam pierit râsul. Am fost sfătuită să râd chiar și atunci când se insinuează plânsul. Dar am încurcat un pic lucrurile și parcă nu-mi prea mai găsesc râsul și nu mai știu când plânsul devine râs și invers. Într-o revistă se recomanda terapia prin râs. I-am sfătuit și eu pe alții. Da-n ultima vreme nu prea mai știm de cine râdem, uitând că, de fapt, râdem de noi (cu râsul altora). Am râs și de grijile zilnice, dar, tot râzând, mi le-am păstrat mereu în atenție. De sentimente n-am râs niciodată. Doar am plâns. Nici de dragoste n-am râs. Dar ce-a mai râs ea de mine! Acum mă distrez râzând pe seama morții, chiar dacă ne joacă feste în fiecare zi și numai de râs n-ar trebui să ne ardă. Dar balanța s-a înclinat prea mult și trebuie o contragreutate mare pe talerul cu râsul. Și-am să râd si-am să tot râd pân-o să am nevoie de pastile să mă opresc. Să râdem, dar, sau măcar să zâmbim, căci vine primăvara! Să zâmbim soarelui, pomilor în floare, parfumului de căpșuni, prietenilor și chiar neprietenilor să zâmbim. În special acelora care nu mai zâmbesc, de aici sau de oriunde căci, așa cum am citit altundeva, “nimeni nu are mai multă nevoie de un surâs decât cel care nu mai are niciunul de dăruit“.