Cum si-a plimbat Sufletel depresia pe la prieteni

Jean Zgârcitu, zis și Suflețel (că așa era el, suflet bun – ori de câte ori avea o problemă, le-o dona altora; că ce era să facă el cu-atâtea probleme?), se pregătea, ca orice om cu scaun la cap (mai bine zis cu masă la cap, că tocmai ce luase o masă-n cap, alaltăseară, la cârciuma din colț), se pregătea, așadar, să întâmpine cum se cuvine Anul Nou. Își cumpărase omul de toate, nu s-ar fi putut spune că-i lipsea ceva (în afară de vreo două doage); avea și mâncare, avea și vin, ba chiar și niște „lăutari electronici” – cum obișnuia să numească CD-urile cu muzică. Dar parcă un nu-știu-ce îi lipsea. Simțise el de-azi dimineață, de când se trezise cu partea dorsală-n sus, că îl cam bântuie un drac de depresie, d-aia rea, de sfârșit de an. Și ce s-a gândit el, ca să se răzbune – cum pe depresie n-o putea bântui, hotărî să-i bântuie și el pe alții, să le mai împrumute oleacă din depresia lui, că, dacă omul nu-i generos nici măcar în ultima zi a anului, când să mai fie? Zis și făcut. Își luă ușurel picioarele la spinare și nimeri fix în ușa prietenului său de-o viață – Lică. Ãsta, singur ca și el, se bucură să-l vadă și îl întâmpină c-o mină fericită: - Bine-ai venit, măi Jeane, ce bine-mi pare să te văd! - Și de ce, mă rog, îți pare bine? Te bucuri, canalie, că n-am niciun rost la casa mea, de sunt nevoit să umblu bleaura pe străzi taman în ultima zi a anului, când toată lumea ar trebui să aibă un suflet acolo, cu care să-mpartă ce bruma a agonisit peste an. - Hai, măi Jeane, știi doar că nu asta am vrut să spun! - Da’ ce-ai vrut să spui? Că-i bine că și capra mea-i moartă, că nu ești tu singurul burlac pe lumea asta... - Jeane, ce-i cu tine astăzi? Ia stai o țâră jos, să ne mai împărtășim și noi c-un pahar de vin, cum le șade bine unor prieteni! De altfel, zise c-o licărire ușoară-n priviri, află că nu peste mult timp, am să spun adio burlăciei. Mi-am găsit, măi, o femeie – da-mi-ar Dumnezeu sănătate, c-am fost gata s-o lovesc pe trecerea de pietoni și de-acolo toate – de nu-ți vine-a crede. Ce zici, nu-i o veste bună? - Zic că, dac-o loveai, erai mai câștigat, că ajungeai și tu pe prima pagină a ziarelor. Dar așa, ce mare sfârâială? O fi bună vestea pentru tine, da’ pentru mine care-ar fi motivul să sar în sus? C-ai să te-nchizi în casă, nenorocitule, cu femeia-asta și n-ai să mai dai drumul prietenilor plecați cu sorcova, vreau să zic veniți să te sorcovească? Lică începu să se-ntristeze ușor, dar parcă tot nu-i venea a crede. - Cum, măi omule, nu te bucuri pentru mine? Și eu, care abia așteptam să-ți dau vestea! - Că parcă pentru mine cin’ se bucură? Și de ce, mă rog, așteptai să-mi dai vestea? Aha! Care va să zică, doar că nu mi-o spui pe șleau: „ia, de mâine, să nu mai îndrăznești a-mi bate la ușă; fă bine și târâie-ți scheletul pe la alte case, că eu loc de tine nu mai am!”. Cu colțurile gurii căzute, Lică îngăimă cu dezamăgire: - Stai, măi... Tu o să fii mereu bine-venit în casa noastră. - Aha! Casa noastră! Nici nu ți-ai adus maimuța-n casă și mă și dai afară! Deja ai făcut-o stăpână pe averea ta. Și de ce-o să fiu bine-venit? Să asist la drăgălelile voastre siropoase? Mă apucă greața. Așa-i c-o să vă drăgăliți în prezența mea? - Deh...știu și eu? Dacă zici tu că ți-ar face rău... - Nu rău, greață! Greață d-aia de-am să vărs pe jos. Și cine-o să șteargă-n urma mea? Nevastă-ta, desigur. Și ce crezi c-o să facă după aia? Să-mi mulțumească frumos de „intervenție” și să mă mai poftească și altă dată? Aș! Uite, vezi, deja sunt dat afară în șuturi! E drept, măi Lică, e drept? - Lasă, măi Jeane, lasă... Uite, dacă nu vrei, nici n-ai s-o vezi pe nevasta asta a mea. Am s-o țin închisă în dormitor sau am s-o trimit la neamuri, cât ești tu la mine. Ce zici? - Vezi cum îmi ești împotrivă? N-ai vrea să vin coborând pe coș sau furișându-mă pe verandă ca hoții? Mă făcuși și borfaș acuma! Halal recunoștință, după o viață de prietenie! - Stai, măi, ce treabă ai să vii pe coș? Intrii ca oamenii, pe ușă. - Pe ușă, ai? Și dacă mă-ntâlnesc cu nevastă-ta când pleacă la rude? Vezi că nu te duce mintea la nimic? - Te-ntâlnești, te-ntâlnești și gata! Îi dai buna ziua, tu intri, ea iese, ce atâta tevatură? - Și de ce, mă rog, să-i dau bună ziua? Că pleacă de-acasă când vin eu? Că n-are atâta respect pentru prietenul lui bărbate-su încât să stea măcar de complezență, să-l întrebe „Ce faci, măi Jeane? Bei și tu o cafea?” Îmmm? - Bine, măi, dacă nu vrei să plece de-acasă, nu pleacă. E bine? - Bine pe naiba! Să-ți scoată ție ochii după aia, c-ai obligat-o să mă suporte și să te treacă pe pufuleți. Și-apoi, conform diagramei cauză-efect, tu să-mi aplici mie represalii din cele mai dure, cum ar fi să mă pârăști la sefu’, la serviciu, c-am furat trei saci. - N-o să te pârăsc c-ai furat saci, stai liniștit! - Da’ ce-o să-mi faci, o să mă propui la avansare? - O să te propun. - O să-mi dai prima ta de miel? - O să ți-o dau. - Da! Să te beștelească după aia matracuca de nevastă-ta, să te facă albie de porci și să vină la mine să-mi ceară mielu’. Halal! - N-o să vină să-ți ceară mielul. - De ce, n-are mielul meu nas de dânsa, sau ce? - Bine, Jeane, dacă tu vrei, o să-ți ceară și mielul. - Ba să ți-l ceară pe-al tău! Că nu eu am luat-o de nevastă. - Să mi-l ceară, mai zise Lică, având ochii scăldați în lacrimi, la gândul pufuleților pe care avea să-i mănânce și blestemând în minte diagrama cauză-efect. După conversația cu prietenul său, Suflețel însă părea că renăscuse. Scăpase de depresia pe care-o plimba după dânsul de dimineață și, gândind cu satisfacție la avansarea ce-l păștea – la propunerea lui Lică, desigur - și la ce-o să facă el cu prima dublă pe care avea s-o primească (uite, vezi, d-aia-s buni prietenii!), îi veni brusc pofta de viață și de a bea un păhărel. - Hai noroc, măi Lică! Da’ ce-ai, dragă, de mi te smiorcăi așa? Ori nu ți-s toți boii acasă? - Ba boii-mi sunt acasă, vezi bine, numai că eu nevastă anu-ăsta n-am să mai văd. - Și de ce, mă rog? Ori aveai de gând să te-nsori cu Omul invizibil? - Nu, măi, dar a zburat, zise oftând. A zburat și gata! - Cum, dragă, să zboare? Ce, ori te-nsurai cu vreo pasăre de pradă? - De ce, de ne ce, eu nevastă nu-mi mai iau. Că, decât să pierd așa un prieten ca tine, care se gândește la binele meu, mai bine singur. - Cum vrei tu, dragă, că doar nu te poate obliga nimeni să te-nsori. Uite, mai zise, dând peste cap paharul cu vin, te las acuma, că eu mai am de mers și pe la alții. Hai, și nu mai fii așa-mbufnat în ultima zi a anului, că omului îi șade bine vesel și cu zâmbetul pe față. Dând să plece, îi adresă așa, într-o doară, o întrebare, ca și când ar fi spus: „ce zici, la noapte o să ningă?”: - Și cum zici că-i femeia aia, de care-ai divorțat înainte să te-nsori cu ea? - Cum să fie? Frumoasă, harnică, deșteaptă. Ce mai, le are pe toate. - N-o fi având și vreo avere cel puțin la fel de frumușică precum dânsa? - Are și avere, da’ parcă mai contează? Nu există avere mai de preț pe lumea asta decât un prieten care-ți întinde mâna la nevoie. - Îhm...ai spus-o profund și pe toate părțile. Bun atunci. Păi...dacă tot n-o mai vrei, n-ar fi mai bine să mi-o prezinți mie? Că-i păcat de ea să-ncapă pe mâna cine știe cărui cioflingar. - Ãăă...sigur. Cum vrei tu, măi Jeane. - Nu vreau eu, măi, tu vrei. Că onoarea ta de nefamilist te obligă la multe. Cum ți-ar sta, care va să zică, după ce c-ai ratat-o pe trecere, să lași biata femeie și neatinsă și nemăritată? Hai noroc! Trăiască prietenia!