Poezie
Ca-ntr-un balet de Ceaikovski
2 min lectură·
Mediu
Sunt zile când viața-i mai tristă
decât o sală de teatru după ce spectatorii au plecat.
Cortina cade greu peste vise,
peste iluzii, peste închipuirile toate.
Luminile se aprind,
dar vezi numai praful
înălțându-se fir cu fir
umplând până la refuz golul
din viețile atâtor muritori,
golul atâtor singurătăți,
golul acesta atât de plin
de nimic și de praf.
Actorii își leapădă personajele
până la următoarea reprezentație
când iar or să facă frumos.
Unii mai rămân machiați –
o prelungire a iluziei
că încă mai sunt aceia care nu sunt,
aceia care n-au fost și nu vor fi niciodată.
Iat-o pe regina-mamă,
și-a dat rochia jos,
fumează, îmbrăcată-n crinolină.
Cineva bate la ușă – niște flori.
Ah, florile!
Þigara a ajuns la filtru,
cade, uitată, în scrumieră,
crinolina cade și ea, căzute sunt toate…
Gata! Înapoi la pereții tăi!
Două ore ai fost regină-mamă,
acum te-așteaptă vasele-n chiuvetă
(poezie curată!), oglinzile mincinoase
și liniștea care-ți perforează timpanul.
Te uiți la ceas, ceasul se uită la tine,
te uiți la timp, el te uită.
Până mai ieri, aveai rolul Ofeliei –
Ofelia cea ingenuă, atât de blondă
și cu ochi atât de nedrept verzi, frumoșii ochi verzi,
cu gene lungi, negre, întoarse, rimelate.
Ești o babă, nu te mai iluziona!
Și rolul Ofeliei nu-ți va mai fi atribuit niciodată.
Secundele fac piruete,
Privește-le cât de frumos pleacă
una câte una,
ca-ntr-un balet de Ceaikovski
066389
0
fiecare vers e o replică, dată din mai multe unghiuri, de un Shakespeare ("viața e o scenă", referința Ofelia) multiplicat și dedat spre umorul amar sorescian ("cei mai dezinvolți, actorii! Cu mânecile suflecate, cum știu ei să ne trăiască!"), exploziv ("crinolina cade și ea, căzute sunt toate…", "Două ore ai fost regină-mamă,/ acum te-așteaptă vasele-n chiuvetă/ (poezie curată!)..."), aparent nedumerit/plictisit("Cineva bate la ușă – niște flori./ Ah, florile!"). Atmosfera se întreține singură, de la facerea lumii, până și praful are luciu de artificii și autoironie printre rânduri. În concluzie, textul te duce de nas, undeva la granița între poezie, scenariu, proză și danț, lăsându-te minunat, precum timpul care pre tine te uită la tine.