Filip Militeanu

Eu sunt copilul unui vis de vară, Născut din spuma mării, în neant ; Un Rai și-un Iad în mine se măsoară Și îmi stârnesc un vis halucinant : Se face că sunt tânăr și iubesc Cum poți iubi în

Mi-e sete de viață și vreau să o beau, Cu sete-aș goli tot paharul; S-o simt clocotind, răscolindu-mă, vreau Să-i simt frumusețea și-amarul. Pământul de-ar arde, eu focul să-l

Din humă te-ai născut, cobori în humă, Pământ ai fost și ai să te prefaci ; De când te știi, tăcerea ți-a fost mumă Dar până azi, te-ai săturat să taci. Arcuș aprins, tu cauți o vioară De

Lucefere, ce trist privești Din depărtata zare, Când strălucind te oglindești În valul lin de mare ! Cum strălucește chipul tău Mai viu ca niciodată Și din îndepărtatul hău, Din

Vezi tu strălucitorul soare Cum se ascunde printre nori ? Și totuși raza care moare Ne-a mângâiat de-atâtea ori ! Același disc ce ne gonește Cât ține vara sub umbrar, În cruda iarnă

Te-afunzi în întuneric, ființă solitară Și bezna cea adâncă te va acoperi Și timpul trece iute, căci viața e fugară, Iar tu în noaptea-adâncă ai vrea să fie zi – Dar totu-i întuneric, ființă

Năluca Ei mă urmărește Oriunde-aș fi Și zi de zi Mă chinuiește. Nu-i ceas să nu o am în față Tot mai aprins ; De dor cuprins – Ea mă îngheață. Ca de-o

În tinerețea mea, de mult uitată, Pe când iubeam și eu pe câte-o fată, În exaltarea mea nevinovată, Scriam puzderie de poezii. Cântam Iubirea ca pe-un foc din Soare, Copoul, cu

Un vrăjitor S-a travestit Într-un vestit Consemn de dor : Sărut de foc Și jar nestins, Ce a cuprins Al vieții joc. Îndrăgostiți Cu el se-alint ; Cu el se mint Și-s

De-ai ști ce mult eu te-am iubit cândva, Cum nimeni nu mai poate să iubească Și am crezut cu patimă drăcească În elixirul care mă-mbăta… Tu nici n-ai știut ce a putut să crească În inima ce

A fost un simplu vis nevinovat ? A fost o simplă nebunie ? A fost doar ce a trebuit să fie, Sau, simplu, doar… s-a întâmplat ? Un singur an, cât zece ani bogat M-a adăpat cu apă vie, Și am

Tu, care îmi vei fi iubită Cândva, Un ceas în infinit, Tu, cea mai pură dintre toate Pe care-n vis le-am întâlnit, Tu, care mi te vei supune Când se va împlini sorocul, Te-am căutat Și te

De-ai ști ce mult te-am așteptat să vii Crezând în tine ca într-un Mesia Și cum plângeam în nopțile pustii Când mă zdrobea, cumplită, insomnia ! Și ai venit… Ca zâna din povești Care făcea

Străbăteam imensul și înfloritul deșert al iubirii alături de Ea, sub puternicul Soare al autosugestiei mele. Și deodată, am simțit cum mă afund într-un val de nisipuri mișcătoare, singur,

Ah, cât de pustietoare e arșița Care mă terorizează sub dogoarea Soarelui din mine ! Am sădit păduri de sentimente, Întinderi nesfârșite de iluzii, Unele găsite doar Cu truda sufletului Și

De o viață întreagă alerg necontenit între cei doi sori, Soarele Bun și Soarele Rău, cu nestrămutata dorință de a găsi poziția în care să-mi dispară umbra datorată Soarelui Rău. Dar mișcarea

Eu sunt o planetă cu diverse probleme. Soarele meu răsare, zilnic din altă parte, sau, la fel de bine, nu răsare de loc, totul depinde de direcția și de intensitatea vântului din ziua

Mă plimbam într-o zi de 29 februarie pe Lipscani. Ajunsesem la un moment în fața bazarului, când văzui cu mirare o coadă lungă de un kilometru în fața tejghelei unui negustor. Mă