Poezie

Pustiu

1 min lectură·4 octombrie 2007

Mediu

Ah, cât de pustietoare e arșița

Care mă terorizează sub dogoarea

Soarelui din mine !

Am sădit păduri de sentimente,

Întinderi nesfârșite de iluzii,

Unele găsite doar

Cu truda sufletului

Și udate cu sudoarea minții,

Dar Soarele meu întors

Le-a ars pe toate,

Prefăcându-le în pustiu.

Nu găsesc nici un refugiu,

Nici un izvor sau o umbră

De care să mă sprijin

Sau de care să mi se agațe sufletul.

Totuși, după multă stăruință,

Găsesc umbra mea,

Puternică și odihnitoare

Și vreau să mă adăpostesc în ea

De arșița Soarelui ;

Dar, vai ! umbra mea are

Doar un singur loc

Pe care ți l-am rezervat ție, iubito,

Iar eu voi sta în umbra ta…

Însă tu nu ai nici o umbră

Sub puternicul Soare al Iubirii mele,

Cum de nu am văzut până acum ?…

Și va trebui să suport la nesfârșit

Arșița distrugătoare din mine

Până la Judecata de Apoi,

Când se va face dreptate

Și vom căpăta și noi

O umbră de două locuri…

001.180

Filip Militeanu. “Pustiu.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/filip-militeanu/poezie/1746948/pustiu

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.