farcas george stefan

Sunt mic. Am însă două brațe cât să prind în unghi întins pământul între ele. Nu știu demult de ce-aș privi în stele când pot să fiu pământ, să mă întind. Pot prinde ploi, pot dor de

Ca să mă porți îmi zămislisei un sălaș de flori tinere sub sânul tău, nu mai ieșeam nici ziua să iau aer, îți respiram numai buzele. Traversam jungla cu coapsele tale sălbatice, săreai peste

Când am pândit obârșia divină, tot omul radical din asfintit, cum întrebarea poartă-n sânu-i mit cu testament la clauza vecină. Și deslușirile mirau un schit urlat în tundră cu obidă spre

1. Sufletul meu s-a născut într-un punct exonerat de toate greutățile. Am desenat cu mâna ta o primă linie, cât un drum. 2. O dată privirea într-o parte, hoinăream ca pe o foaie de

Această stranie păsare din trecut în preajma căreia mă plimb lăuz prin lume. mijesc și ochi, mijește și un nume, sub care tac demotivant, absent. Cum ochi deschiși latent sub mine nu știu mă

Dintre toate vietățile numai verdele ne scutea sâmbetele. Ne susurau urechile lor, umbrele frunzelor. Săltam lejer pleoape în aer, se dizolvau ca fluturii în eter, apoi artificii din

S-a ridicat un elefant în noapte: antică poză, retezat castel, trăgând de coadă un rastel de lumânări nemestecate. Lichefiată noaptea șiroind pe spate săpând o baltă neagră la

De zile-ntregi stau lumânare-n iarbă, gâtul uscat, o pleoapă-mi bate sec. Când îmi mai scarpin barba să mai plec, nisipul ars se-nchină lung sub soare. Scrâșnește glasul drumului în

Să nu lași să-mi cadă pumnul de pe masă. Pune acolo o ceașcă de spart și cu ochi drepți să mă cauți în fierbere. Și lasă-mi palma pe umăr și liniștea în care mă arunc mereu ca un soldat

Alteori peșteri căscate la sânu-mi, stalactite privirile în noapte râuri dansează chipuri pe granit. Timpul nu uită grăiește pretutindeni ecoul orașelor mele antice, ceruri închise în

Ziua în care mi-ai spus cum ți-au murit îngerii secătuiți vulturi s-au adunat în fața casei tale flămânzi și atenți. Unul a săpat o groapă în curte, priveai din spatele ferestrei cu

Acest album vechi mă aduce la niște vremuri, miroase ca acasă. Regăsesc privirea lui Ovidiu către mare, ce ochi adânci mi-ai lăsat, spre ce țărmuri m-am avântat, ce vultur! Unde am scăpat

Alături de o umbră voi păși mereu, îmi cade pasul greu în labirintul firii, sunt mie însumi gâde, strivindu-mi trandafirii, sunt umbra care râde când nu mă mai căiesc. … și râd și vă

Îți adunai păpușile-n cutie și-n adâncimea gândurilor tale îmi scuturai ba frunze, ba petale în minunata noastră colivie. Dulapul plin cu praful fără rochii, un umeraș în așteptare

Spuneam albastru când urcam pe munte, că o să curgă sânge și petale, hrănit din pâinile încărunțirii tale sculptam perene mănăstiri în stâncă. Tu îmi pliveai răgazul prins în trepte când am

Plimb noptile pe sârmă, nu pot privi în jos ca un adânc ochii tăi. Am întins brațele din tine crescute aripi cum aș păstra zeul în balanță, iubito. Îmi pare un cer mai înalt decât sărutul

Păream să zbor, ca acasă. Piatră am pus de sărut și bujor. Ca să crească mereu am pus lacrimi sub nor, să mă-ntorc tot la mine la masă. Să mă-nchin mi s-a spus, lângă piatră, cu dor, și-i ca

Umbra zidului discretă e un morman de praf și cretă. Tăcerea zilei care trece pe lângă ele nu mai plânge. S-a desenat și e cochetă mizând latent pe piatra rece unde lumina nu se

Þi-am prins în palmă sânul cu toată vlaga amintirilor noastre, până s-a făcut mic, neîncăpător, l-am spulberat ca pe o magie a nopții. Apoi ne-am desenat câte o pernă întinși pe patul

Vedeam câinele un salt de-al meu, un braț întins cu oboseală părea să cadă, privirea cu foame ca un „te rog frumos”. Aș fi voit o blană mai groasă și-o cușcă a mea, un blid cu apă rece de