Poeme apocrife - Sorin Olariu

Măștile poetului
Sorin Olariu: Poeme apocrife - Editura Solaris, Michigan 2010

\"Un univers liric fascinant prin complexitatea emoțiilor și caracterul surprinzător al imaginii ne întâmpină în volumul Poeme apocrife de Sorin Olariu. Un profund sentiment al tragicului conviețuiește cu sentimentul parodic al existenței, tonalitatea elegiacă stă alături de persiflare, întunericul este din când în când străpuns de lumină, grotescul lasă locul sublimului, apostazia se topește în pocăință.
Cele trei secțiuni ale volumului nu sunt întâmplătoare, ci răspund unei evoluții poetice de la revolta luciferică la calmul contemplației marilor teme ale poeziei din totdeauna, Eros și Thanatos, de la sfâșierea lăuntrică la împăcare elegiacă, de la barocul imaginii la simplitatea clasică. Anotimp împăturit, prima secvență a volumului corespunde unei efervescențe metaforice care dă expresie convulsiilor interioare ale poetului. Poeziile acestui ciclu circumscriu o lume disonantă, dominată de alienarea care a urmat acelei “morți a lui Dumnezeu” la care se referea Friederich Nietzsche. Meditația asupra artei poetice este o constantă a întregului volum, poezia care dă titlul primei secvențe fiind ea însăși o ars poetica. Metafora împăturirii trimite la răsfrângerea în sine, la explorarea depunerilor succesive de sedimente sufletești în acea finită-infinită fântână a timpului subiectiv. Ultimele versuri ale volumului se referă la „ochiul fântânatic”, adică la conștiința poetică în stare să pună laolaltă „chipul” din firimiturile existențiale. În căutarea acestui timp „împăturit”, „pierdut”, ca să folosim sintagma lui Marcel Proust, pornește autorul acestui volum. Spuneam că o lume dizarmonică, deșucheată în fragmentarea ei se conturează din paginile ciclului Anotimp împăturit. Este o lume cu „megasfinți pletoși/răstigniți în chitarele sparte/pe pereții cei reci”, o lume uitată de „dumnezeu”, care „stând pe un nor/se delectează dezlegând/integrame.” (Prezentul autopsiat, p. 7.) Cum, am zice, cele sfinte sunt luate în deșert deoarece credința s-a golit de substanță pentru practicanții ei.
Care este locul poetului în acest amestec de contraste, care nu se pot contopi într-o polifonie din cauza absenței dirijorului suprem? Ne-o mărturisește Carte de vizită, un fel de autoportret care afirmă natura demonică a artistului, „înger subteran” chinuit de o zvârcolire a antinomiilor greu de stăpânit. Metafore ca „lup spânzurat de propriul urlet”, „schimonoseală de înger martir”, „amiază de întuneric”, „corcitură împuțită de ying și yang”, toate trimit la o stare de continuu asediu lăuntric. De la romantici încoace poeții s-au descris ca îngeri căzuți din starea originară de grație, pe care visează neîncetat s-o recupereze. În Prezentul autopsiat poetul este chiar mai explicit privind condamnarea sa și anume aceea de a lupta cu cuvântul spre a-și tălmăci chinurile: „arzând interior trupul poetului este/numai și numai o rană”. Să amintim în această ordine a circumscrierii suferinței creației extraordinarul simbol al lui Nastratin Hogea, care în poezia lui Ion Barbu se hrănește, smulgând fâșii din carnea sa. S. Olariu spune și el: „sufletul/ah sufletul/mi-e ca o unghie/întorsă în carne”. (Gând, p.41) Așadar, spre a ne da minuni care să ne bucure, poetul se autodevoră.
Conștiința de ființă damnată nu lipsește din autoportretul lui S. Olariu: „eu sunt un lup singuratic/un dobitoc pe cale de dispariție/o fiară nebună, nebună, nebună/care se scaldă noaptea/în râul rece al morții”. (p.5) „Râul rece al morții” este Lethe din mitologia elină, cel pe care Orpheu cu harfa sa l-a trecut, în extraordinara sa aventură pe tărâmul de dincolo în căutarea minunatei sale Euridice. Și așa aflăm încă de la vechii greci ca poezia are valențe magice care pot înfrânge moartea prin frumusețea cântecului. Obsesiva căutare de sine a poetului o descoperim în întregul volum. Rețin ca remarcabila poezia Dar poate că la noapte (p.49) inclusă în Anotimp regăsit, a doua secțiune a volumului. Ritmul creației este asociat aici cu cel cosmic, în buna tradiție romantică. „Dar poate că la noapte va mai muri o stea” vers sincronizat cu „dar poate că la noapte voi mai muri odată” și rezultatul acestei „morți” va fi „și lumea se va naște din ochiul meu de orb”. Aceste referiri lirice trimit la procesul de „mortificare” care are loc în timpul transgresiunii de la emoție la artă. Dramaturgul Luigi Pirandello a explicat sugestiv „mortificarea” ca un salt de la trăirea vie, realitatea palpabilă a sufletului, într-un cuvânt de la tot ce ține de subiectivitate la obiectul artistic. Subiectivitatea perisabilă se detașează de ființa creatorului, precum sufletul de trup, intrând în veșnicia artei.
Tema iubirii și a morții e marcată în unele piese din primul ciclu al volumului de o cenzură cerebrală care parodiază emoția din teama de a nu se exhiba prea mult, din teama de sentimentalism: „iar tu femeie cu sâni de-ntuneric chicoteai înfundat în/amiaza vernală din când în când/te mai acompania scârțâitul/ușii stricate a liftului oprit de decenii/la subsol.” (Sfâșiat între două ceruri, p.6). Trecerea bruscă de la sublim la grotesc și sarcasm este șocantă în unele versuri ca acelea din Poem care trebuia să fie ochei: „rătăceam amândoi peste ochiul lumii ca doi îngeri/bizantini/împiedicându-ne din când în când tu/de surâsul meu știrb iar eu de/părul din nările dilatate ca un vagin de lăuza”. (p. 15). În al doilea ciclu (Anotimpul regăsit) lirismul erotic și elegia se purifică de tentă grotescă, lăsând loc confesiunii simple, ca în poeziile Dacă, Vine o zi, Era așa tristețe, Gând siluit, Scurtă rugăciune.
Filonul elegiac ocupă un loc special în întregul volum care este în profunzimea lui o stăruitoare meditație asupra morții. Evocarea părinților generează poezii care înfiorează. Dezbrăcat de orice teribilism al imaginii poetul lasă durerea să se prelingă în voie în stihuri cu vizibile ecouri eminesciene: „din candela visării începi ușor/să picuri/lăsând în urmă lumea creată/din nimicuri/nu te mai doare tată deloc/nici o-ntrebare/durerea lumii noastre de-acum nu te/mai doare” (Am înflorit statuie p. 67). Amintirea „palmei” tatălui are parcă darul sa reașeze lumea dezechilibrată în rosturile ei firești, ca în poezia Rătăcind prin roua străină (p. 8): „îmi amintesc de palma grea a tatei/cum despica cerul copilăriei/mele în două/ca un trosnet de muguri/copți/ca o vecernie într-o limbă/uitată”.
Șarpe sărutând, o piesă de rezistență a volumului este sinteza a motivelor și atitudinilor lirice ale poetului: obsesia artei sale, obsesia morții, atracția irepresibilă a vieții, obsesia rădăcinilor care ne vin din părinți, expresia directă a emoției, spiritul ludic și autoironia. Ar merita citată în întregime pentru frumusețea ei clasică. Simbolul mamei este cel ancestral, evocat fie în imaginea mamei încremenite cu copilul ei la Pompei (Copilul fără nume, p. 53) fie în cea a măicuței poetului care plânge „mocnit” într-un ungher în poezia deja amintită. Ea este una și aceeași cu Maica Domnului din Pieta sau cu „măicuța bătrână” din Miorița. Ea este martora celei mai profunde inițieri: inițierea în moarte.
Ciclul Anotimpul regăsit aduce înainte de toate o oarecare împăcare cu eul sfâșiat de contradicții, având la bază împăcarea cu divinitatea: „acum/când las în urmă/atât de multe toamne/primește-mi/sufletul/de piatră/la temelia templului tău Doamne.” (Scurtă rugăciune, p.69) În aceeași direcție a penitenței se înscrie poezia Șapte păcate. (p. 79-80) Tonalitatea dominantă a ciclului este elegiac contemplativă. Ebuliția primului ciclu este lăsată în urmă, în favoarea sublimării clasice a expresiei, ceea ce-l conduce pe poetul parcă obosit de dramatismul cuvintelor să se retragă în concizia haiku-urilor. Ce mare e distanța parcursă de la barocul expresiei din Trecerea mieilor la secvența finală a volumului.
Lui Sorin Olariu nu i se poate contesta forța imaginației, imprevizibilul asociațiilor, o genuină expresie lirică. Simplitatea lucreaza în acest volum în favoarea lirismului deoarece uneori aglomerarea metaforică dă un iz de poezie compusă cu tot dinadinsul, cum ar fi Era ca o primavară (p.11).
Poeme apocrife este cartea unui autor matur sedus de capcanele limbajului pe care le explorează cu un perpetuu sens al descoperirii inefabilului și al orchestrării unei ample varietăți de tonalități lirice originale.\"
Silvia Jinga