Eugen MATZOTA

M-am îmbolnăvit de tine, Iar leacul sigur nu-mi ești tu! Am pus și-un zid între noi, Temeinic așezat pe sentimente, Dar tu iar vii și dai năvală, Cum vin cazacii cu sabia în vânt, De-mi nărui

Ca un craniu de copil bine lustruit, luna rânjește printre ramuri de brad. Focul a trezit la viață, la viața de la miezul nopții, umbrele lungi ale pădurii. Mâini albe se-ntind să ne

Căderea păsării lovite. Lentă Trecere în abis. Pușca fumegândă. Și câinele care aleargă Vesel.

M-am ascuns după cuvinte. Mormane de fraze nerostite stau între mine și oameni. E bine aici, la adăpost, aici, unde doar albastrul ochilor tăi mă mai poate ajunge. Doar el mă poate atinge

Plouă... Mărunt, înverșunat, așa cum doar la munte plouă. Eu doar mă uit cum plouă și nu fac nimic, mă uit și mă cufund în șiroaiele de apă. Și ploaia mă ia, mă duce la vale. Sunt

De când tu nu mai ești Parcă și culorile au plecat. M-au lăsat singur Într-o lume cenușie, Care nu e a mea, E lumea celorlalți. De când tu nu mai ești pentru mine Și oamenii seamănă

Și mă cufund în ochii tăi adânci și mari ca într-o mare argintie de liniște. E marea de dinainte de furtuna sufletelor noastre.

De ce crezi tu că te-a mai iubit cineva vreodată? Chiar nu vezi că numai eu am cheia sufletului tău? Și numai eu știu de la care ușă e...

Fluvii de sunete trec pe lângă noi. E doar orașul care-ar vrea să ne spună ceva, așa cum știe el, pe limba lui de oraș, trec și oameni, mulți, e-adevărat, dar ce rost are să-i numeri? Și

Lenticular astru, soarele-i cioburi între ramuri de nuc. Roșu, se destramă alunecând în umbră… Culorile s-au topit și ele, lăsându-mă singur, spre negre tonuri de gri. Cu negre

Deschid ochii și privesc în jur, totul mi-e străin și rece. Ai plecat și nu m-ai luat cu tine. Sunt un străin în camera mea. Sunt singur și mi-e frig. Cred c-ai lăsat ușa deschisă...

Primăvara ta m-a năpădit neașteptat. Cu verde, și cu alb, cu roșu, și mai ales cu tine. Tu, floare de cireș, ma bântui și mă dori.

Cobora drumul frecându-și mâinile, hotărât lucru, era mult prea frig pentru o zi de septembrie, își zise Ion în gând, neîndrăznind să înjure, așa, din senin, cum făceau alții, cu mare ușurință, fără

Motorul susura ușor, cu bunăvoință, se vedea că-i place și lui viteza. Luminile farurilor dezvăluiau treptat fragmente din fâșia murdară de asfalt care șerpuia printre copaci. Gil conducea degajat,

Autorul simte nevoia de a aduce de la bun început niște lămuriri, fără de care această poveste, scoasă din contextul unui virtual roman, nu ar reuși, poate, să transmită mesajul clar și