Eugen MATZOTA

Da, Răzvane, ai dreptate...
Dar, vezi tu, chiar dacă-i un text cam scurt și cam cu puține idei, cum spui tu, ei, ce să-i facem, el place femeilor...
Și, fiinddu-le lor adresat, cu precădere, ce putem face, și-a atins ținta!

Nu știu dacă merit vreo stea.
Ceea ce știu este că eu nu fac decât să povestesc ce se întâmplă, și o fac rar, pentru că nu cred că sunt eu acela care trebuie s-o facă.
Acum, pentru că ploaia chiar trecea prin mine, și credeam că-i doar pentru mine, și că doar mie-mi plouă, am scris aceste gânduri plouate, dacă le pot spune așa.
Mă bucur c-au ajuns la voi, înseamnă că n-am greșit!

N-am inventat eu nimic, nici n-aș putea, tot ce era de inventat, s-a inventat deja, nu e nimic nou sub Soare.
La fel și acest motto al meu, nu e decât motto-ul Societății Teosofice, al cărei smerit și lipsit de merite membru mă aflu: THERE IS NO RELIGION HIGHER THAN TRUTH.
De aceea, eu nu fac decât să povestesc ceea ce alții mi-au spus, și, dacă aș face acest lucru bine, tot ar fi ceva...

Mi-e foarte greu să mai scriu ceva după aceste frumos meșteșugite cuvinte, totuși, voi a spune că aici eu văd materializarea unor forme-gânduri. (Forma-gând este o idee încarnată învelită în materie astrală și mentală, o entitate vitală pe punctul de a se materializa pe planul psihic.)
Majoritatea oamenilor lucrează cu materie astrală, care ne este mai apropiată, ca să zic așa, puțini sunt cei ce o pot folosi pe cea mentală.
Trăim într-o lume iluzorie, unde drumul este greu de găsit, de aici nesiguranța, sentimentul de teamă atunci când rămânem singuri, când nu avem aproape un tovarăș de drum, o călăuză...
Cam asta aș fi vrut eu să spun, mă bucur că ai înțeles, Azrail, n-am scris degeaba...

Iar eu îți mulțumesc că spui că-i o poezie frumoasă. Pentru mine e doar unul dintre vălătucurile de fum care se pripășiseră prin preajma mea. Am stat mult să mă gândesc înainte de a-i da drumul printre oameni. Acum, când nu mă mai fumez, cred că a venit acea clipă...

Ce voiam să spun, de fapt...

Sigur, mi-ar plăcea să fac din ION un roman, ar fi mai interesant, el trebuie că are atâtea de spus, dar, uite, timpul trece pe lângă noi iar oamenii nu mai au timp decât de poezie...

De ce?

Pentru că e mai scurtă, simplu...

Și eu cred la fel, că tare mi-e aproape de suflet. Explicația cea mai simplă a vizitelor prea puține este că l-am șters eu din greșeală, l-am mai pus o dată, contorul a luat-o de la capăt, simplu...
În rest, mi-ar plăcea să fac din ION un roman, probabil că ar fi mai interesant, el trebuie atâtea de spus, dar când, că. uite, timpul trece pe lângă noi...

Am urmărit linia melodică a acestor versuri, îmi aduce aminte pe undeva de Cummings. E doar o idee, un Cummings nu atât de ermetic, ci mai degrabă unul deschis către moliciunea susurului picăturilor de apă care umplu cupele florilor de mâine.

Citind această schiță, cred că nu greșesc când o etichetez așa, am fost martor la cele petrecute, de parcă eram acolo, și parcă tocmai mie mi se întâmplă toate astea, chiar acum, ce mai, bine scris, curge, chiar dacă influența lui Caragiale strigă de peste tot, dar, la urma urmei, români verzi ne aflăm, nu? Oi fi pus bine virgulele, oare?...

Ceea ce mi se pare demn de remarcat la această poezie este capacitatea ei de a transmite în doar câteva enumerări de fapte, evenimente și stări drama ne-comunicării, aceea pe care o credeam pierdută în secolul și mileniul trecut. Este vorba de tristețea resemnată a singurătății în doi.