printre crengi de nuc

te privești dintr-un unghi mort nu-ți mai aduci aminte cine ești cu ce te ocupi cum se desfășoară viața ta în ogradă nucul se lasă cuprins de nostalgiile unui septembrie cunoscut cade prima nucă verde în coajă se-aude cum plesnește-nvelișul verde-mustos cum iese din propria-i carceră nuca te pomenești cu gândul rostogolit printre stoluri de frunze înțepi aerul cu degetele brusc ascuțite faci orificii prin care vezi cum se eliberează o nucă în clipa următoare nuca îți taie privirile alunecând pe firul retinei ca un arcuș ți-adună-n rostogolire orele altor toamne tu o aștepți pe una să-ți curgă prin vene septembrie să taie aerul în orificii iar nostalgiile să cadă eliberate din învelișul lor verde-mustos să te uiți la ele și să vezi doar nuci