în noaptea aceea nu avea nimeni nicio fiolă în care să suflu

eram atât de singură încât auzeam cum se desfac din gânduri cuvintele ca niște alune sărate din coajă cum se dau peste cap și cad pe hârtie cu sensurile frânte pe masă paharul gol își făcea curaj să se spargă de colții acelei tăceri nesfârșite nici sticla rămasă cu pântecul plin nu-l mai atrăgea nici urmele rujului pe buza groasă cioburi levitau prin camera foarte amețită pe insule mici de aer încins eram atât de singură doamne că nici măcar cioburile lucind prin întuneric în geometrii aleatorii nu mi-au făcut loc aș fi vrut o fiolă să suflu să suflu cât să-mi pară că verdele este o culoare de vis