pentru că am încăput în propria umbră

ca un fluture într-un abajur de felinar sub aripi noaptea lasă dungi m-așez între ele ca între șine te-aștept dar nu se mai aude niciun tren nicio locomotivă nu șuieră pe-aici poate că nu asta este gara nici halta poate că nu sunt eu cea care trece în zbor razant prin vrejuri albe-negre doar o femeie ce mă cunoaște de-atâția ani după felul cum tac după felul cum merg cum iubesc oare ce-ar fi s-o-ntreb prietenește ai avut părinți pe Floarea și pe Constantin te cheamă ca pe mine ai căzut din nuc la patru ani și te-a durut mai rău când tata l-a retezat a doua zi ai copilărit și tu cu iarba lipită de șira spinării cu inima planând ca un zmeu de hârtie sus foarte sus chiar dacă nu mi-ar răspunde nimic i-aș arăta că purtăm o singură rochie aceiași pantofi de mireasă și aceleași tristeți