Ana

Ziua de muncă la fabrica de confecții începea normal la ora șapte. Numai sfârșitul programului putea deveni imprevizibil modificându-se dramatic pentru angajați în funcție de comenzile care trebuiau livrate către firma franceză cu care colaborau. A lucra la confecții, în acea perioadă, indiferent de nivelul de pregătire intelectuală pe care o dețineai devenise aproape ceva normal. Aceste așa-zise fabrici, numite nostalgic într-un oraș în care democrația încă era debutantă și subjugată de lanțurile invizibile ale comunismului în retragere, erau singurele locuri de muncă unde salariul, așa cum era el, venea la timp, concediile erau respectate și \"absolvirea\" era facilă. Industria înfloritoare devenise inexistentă, se vedea mai ales după numărul mic de călători în autobuzele odată ticsite care duceau și aduceau muncitorii în oraș. Datorită acestor minime motive de confort, la porțile fabricii se priveau zilnic ochi în ochi, malițios sau temător, câteva zeci de femei date afară din alte secții, venite de la țară, chiar începătoare sau pensionare nevoite să învețe ceva nou pentru a-și plăti ratele la bănci. Se subînțelege că-n aceste condiții colectivul era destul de pestriț iar lupta pentru a câștiga încrederea maistrului și a-ți asigura astfel \"de lucru\" permanent stârnea adesea intrigi puternice exprimate într-un vocabular ticsit cu cele mai actuale forme de injurii existente pe val. Ana se trezi în acest furnicar neputincioasă a putea să se adapteze real la conviețuirea în colectiv și încerca pe cât posibil să stea retrasă și să privească abia pe sub ochi desfășurarea uneori turbată a colegelor ei. O perioadă pentru că, tocmai refuzând integrarea mai ales la pauza de masă sau la țigară, efectul s-a dovedit contrar acțiunii ei. Un produs textil până ajungea la final...\"la gata\" cum se zicea trecea prin multiple operații în diverse mașini. Ana depindea astfel de altcineva pentru a-și îndeplini sarcinile. Și trebuia să se ridice și să se înfățișeze la cealaltă mașină unde respectiva o privea întâi pieziș și-abia apoi îi punea foarfecul în mână...\"ia și taie-ți și tu dacă ai nevoie și nu mai poți aștepta\"... Bucățile de material, pentru o mai ușoară manevrare se lucrau în lanț și se tăiau la urmă. Iar ea, cu ochii în pământ, se chinuia să taie repede pentru a evita pe cât posibil interogatoriul spontan la care era supusă. Se legau mai ales de dialectul pe care ea se străduia mereu să-l ascundă, să-l moaie, să-l facă să semene cu cel existent în dotare deși nu reușea decât să corcească cuvintele ale căror înțeles stârneau râsete, cuvinte noi ce erau apoi preluate dintr-un capăt în altul al secției. În timp situația ei nu a mai fost de actualitate, zilnic noi subiecte fierbinți zbuciumau trupurile lor transpirate iar Ana despre care se aflase aproape tot inclusiv copilul din flori a rămas retrasă în mașina ei, unde-și măcina zi după zi gândurile murmurând melodii din același repertoriu al însingurării. Acea stare de interiorizare o ajuta să treacă mai repede peste căldura sufocantă, peste umilința pe care o simțea uneori privind cât de josnice puteau fi ele,femeile și în sfârșit putea să simtă acea intimitate după care tânjea sufletul ei. N-a ajutat-o însă, după o perioadă de tatonare i-a venit rândul și ei să fie în centrul atenției. -Fă Ană...da de ce nu te măriți? Întrebarea venea de la o domnișoară bătrână care trăia din tinerețe la un loc cu o colegă într-un cămin de nefamiliști. Despre ele gurile femeilor vorbeau șoptit c-ar fi lesbiene iar Ana devenise curioasă și le cam pândea fiecare gest ce le-ar fi putut trăda așa-zisele înclinații. O amuza ideea că ar fi putut fi adevărat și ce intrigi ar putea stârni o asemenea situație dacă ar fi putut fi dovedită. Cu prejudecățile lor le-ar fi ars pe rug probabil. -Că nu vreau...de aia. -Taci fă Lenuțo cum să se mărite dacă are copil...s-o ia și să-și bată joc de ea? răspunse cu o voce domoală o alta din spatele Anei. Revenirea la servici după sărbători i-a adus Anei bătăi de inimă în timpane și tremur de genunchi. Fabrica era plasată într-un capăt de oraș și ea trece cu pași repezi pasarela de deasupra gării . Orașul e deja însuflețit, suflete obosite se strecoară-n întuneric asemeni unor roboți într-un spațiu delimitat. Pe peronul gării câțiva navetiști, veșnica fostă contabilă bătută-n cap de bărbat-su până a înnebunit și-a fugit de-acasă, măturătorii și un colț de cer deschis alene pentru o nouă zi. Ana își calmează pașii. Intră pe o stradă unde neoanele au murit odată cu fostul regim. În consecință întunericul e stăpân...el și câinii de la fabrica de ulei. Anei îi e frică de ei, din acest motiv încearcă să nu facă prea mult zgomot. Mai ales iarna aceștia devin agitați și vin în haită să-și apere teritoriul. Și e atât de întuneric în unele dimineți că îi e imposibil să-i vadă până nu ajung aproape de ea și rânjesc arătându-și colții. Sunt bine întreținuți iar paznicii se amuză de țipetele disperate ale femeilor care trec nevoite pe-acolo. -Mușc-o de...strigă unul la adăpostul gardului viu. Femeia îi răspunde cu aceași monedă și liniștea dimineții se frânge pentru câteva momente tulburată de dialogul extrem de vulgar al celor doi interlocutori. Îi e greață Anei de toată această parte de oraș unde i se pare ei că ajung doar oamenii decăzuți, fără idealuri, lipsiți de lumină, a căror viață a fost întotdeauna un compromis. Ca și a ei de altfel...cu ce e mai prejos...pentru că-i vede și-i simte josnici uneori sau disperați de nenumărate nevoi? Face parte din același decor...dacă n-ar fi fost așa, diminețile nu i-ar mai părea obositoare și inutile, ar avea o bucătărie caldă unde și-ar face cafeaua și-ar savura-o în timp ce la televizor s-ar derula primele știri, apoi s-ar îmbrăca frumos, s-ar privi în oglindă și de ce nu...s-ar machia așa cum fac toate femeile... Ar lua un taxi sau ar conduce-o un soț proaspăt bărbierit mirosind a after-shave, de care soț s-ar despărți dorindu-și într-o clipă să treacă repede ziua și să se revadă la cină când și-ar povesti unul altuia evenimente în timp ce Andrei... Telefonul mobil vibrează nervos în buzunarul gecii de blugi găsită într-un cotlon de dulap și repusă în drepturi din necesitate. La întoarcerea din trista și agitata ei revedere cu orașul natal a găsit în pachetul trimis de Dănuț obiectul pe care acum se chinuia să-l deschidă tremurând de frig. -Ce faci Ană? se-aude vocea răgușită a fratelui ei. -Bine...mă duc la muncă. Nici nu știam cum să răspund, de fapt știam dar m-am pierdut când l-am auzit. -Când ieși treci pe la bancă, am trimis bani, îți iei de-acolo cât ai nevoie, restul i-l dai mamei. Inima Anei... mică și dureros de agitată. -Dănuț... am o problemă, nu te-am rugat niciodată nimic...nu știu dacă ți-a spus mama, am doi dinți rupți de tot... am nevoie de bani...dacă mă poți împrumuta o să fac tot posibilul și-o să ți-i dau cumva înapoi...nu mă pot duce așa, nu știi ce rea e lumea și ce le place să râdă și să speculeze fiecare defect...arăt oribil Dan... -Ana...mi-a povestit mama despre tine și chiar nu înțeleg cum nu poți avea și tu o viață normală...te bagi numai în chestii de-astea parcă n-ai gândi deloc...nu te supăra...tu știi ce periculoase sunt loviturile la cap...tu știi că se poate muri...și mama plânge continuu când o întreb de tine...cât crezi că o să mai reziste să te vadă așa...Termină cu comportamentul ăsta rebel și maturizează-te...M-am hotărât și tu n-o să zici nimic...în primăvara asta vii aici...trebuie să fii mai optimistă mai cu picioarele pe pământ...dacă tu nu vrei să-ți fie bine și-alergi după cai verzi să știi că nimeni nu te poate ajuta...și nu te gândi la tine...la Andrei tre\' să te gândești să-i asiguri când va crește și va înțelege...liniște și normalitate. E în fața fabricii și-i vine să plângă și trebuie să se abțină și trebuie să nu deschidă gura prea mult să se vadă...Cele câteva femei oprite să fumeze o privesc cum se apropie. Se oprește să-i răspundă până să ajungă în cercul format. -De ce mă judeci...de unde era să știu..că dacă știam...și la tine nu vin...peste câteva zile mă mut în oraș, am găsit doi bătrâni care închiriază o cameră la casă și o să-l iau pe Andrei cu mine, îl voi înscrie la cămin și va fi bine... Dacă mă ajuți îți voi da înapoi dacă nu...nu e nici o problemă...poate ai dreptate și tu în felul tău. -Nu mă enerva Ana doar știi că pentru tine am plecat, pentru tine am trimis banii poți să-i iei pe toți nu am nevoie să mi-i dai înapoi dar să știi că n-o să mai vorbim dacă nu vrei să mă asculți. Tace...nu știe ce-ar putea spune...oricum ar fi inutil. -O să vedem...o să fie bine...ai să vezi. Cum să-i mai spună că își simțea dimineața toată partea din spate a capului amorțită și că odată ridicată din pat tâmplele-i zvâcnesc și un sunet ca și cum ar trece un tren în viteză prin capul ei persistă până după ce se îmbrăcă înfrigurată și pornește pe drumul întunecat spre stația de autobuz. Și mai ales cum să-i povesteasă despre coșmarurile din fiecare noapte când se trezește brusc la trei fără un sfert când aude ușa scârțâind și un demon...căci ce poate fi decât o închipuire a minții ei bolnave, intră și se urcă pe ea sufocând-o cu mâini galbene ca de mort, cu o pălărie cu borurile trase ce-i ascunde fața iar ea...înțepenește deodată și nu mai poate decât să plângă fără lacrimi, fără sunete, neputincioasă. S-a dus la preotul din sat care-i fusese prieten bun înainte de se popi și i-a povestit tot. N-a primit nici o explicație pe care s-o înțeleagă. Doar atât...niște vorbe care-i zac în minte asemeni unor bolovani...\" sufletele sensibile ajung adesea pradă energiilor malefice\". Prostii...asta se întâmplă de când cu durerea de cap. Sigur era bolnavă dar după ce se va muta...va merge la un neurolog. Și-a aprins și ea țigara sprijinindu-se de zidul rece, retrasă de grupul care mărindu-se devenise gălăgios. Gerul parcă se joacă înfingând cuțite invizibile în trupul ei. Cafeaua, pusă fierbinte a topit sticla de plactic și e rece, cu gust de fum. Se aprinde greu focul dimineța și s-a obișnuit s-o facă de cu seară și s-o lase pe sobă până a doua zi. La vestiare discuții interminabile, mirosuri de mâncare, de parfumuri, de trupuri...Ana se dezbracă repede de geacă și-o agață în umeraș pe dos...era prea spălăcită culoarea și îngălbenite mânecile. Își pune halatul și urcă scările salutându-și colegele. Avea să treacă greu acea zi dar se va termina în cele din urmă. Lângă mașina ei se adunaseră câteva femei și Ana le aude vorbind despre plecarea uneia. Lansatoare e cea care împarte lucrul femeilor iar formație îi zice unei foste brigăzi. Prin urmare era vorba despre plecarea unei lansatoare de pe formația lor. Și se creaseră emoții pentru succesoarea acesteia care nu putea fi decât cineva recomandat ori de maistră ori de directoare. După ora nouă birourile cu geamuri mari s-au însuflețit și privirile curioase ale muncitoarelor căutau să surprindă ce avea să urmeze. Numai când așteptau bonurile de masă mai erau atât de pândite birocratele. Era o funcție imediat sub cea de maistru...și bineînțeles plătită cu mult mai bine. Aerul vibră deodată după ce maistra o strigă pe Ana la birou. Era a doua oară când era strigată cu numele întreg. -Staicu Ana...la doamna directoare. Se ridică fără să privească la colegele ei, picioarele i se moaie deodată... ...cine știe de ce o cheamă, se gândi ea, n-avea cum să o aleagă pe ea...erau atâtea mai vechi, mai bine văzute, mai mature... -Bună dimineața...dădu ea cu voce slabă. Directoarea o privi cu răceală. -Ce studii ai Ana? -Liceul... Vru să spună profilul dar fu întreruptă. -Te-ai descurca să fii lansatoare? -Eu? -Da, nu pot pune decât un om cu care să pot vorbi, care să înțeleagă ce vreau eu, să-și organizeze bine fiecare nouă comandă care urmează să fie dată în lucru...și să se facă ascultat de...uită-te la ele cum pândesc, de adunătura asta care-mi dă bătăi de cap. -Dar eu nu prea vorbesc...nu cred că m-aș putea impune...sunt alte fete care știu... Maistra intervine bâlbâind câteva cuvinte. -Ana e retrasă, o mănâncă de vie...trebuie cineva guraliv, care să le închidă gurile... -O s-o susțin eu...cine nu ascultă...și eu aud...pleacă. Ne-am înțeles Rozica? -Da doamna Simin. -Bun...Ana ia-ți lucrurile și ne întâlnim în capătul formației să anunțăm. Și fii mai cu viață...cum poți lucra atât de repede și te miști atât de greu? Contabila o oprește să-i dea pontajul și îi șoptește zâmbind: -Știam că pe tine te alege, ai grijă cu fetele...n-o să-ți fie ușor, era programată alta. O să auzi tu... Ana ar fi vrut să se întâmple ceva să nu mai ajungă la mașina ei. Îi era groază de consecințele întâmplării care ar fi putut să se dovedească un pas spre reabilitarea ei psihică, o portiță întredeschisă. Depindea doar de ea dacă se va hotărâ să profite de acea ocazie neașteptată. Soarele îi bătea în ochi, trecuse de răsărit și strălucea într-o altfel de dimineață iar Ana simți un fior ridicându-se înaltă și privind în jurul ei, în timp ce directoarea trecea printre mașini de unde capetele vopsite în culori diverse nu mai îndrăzneau să-și arunce ochii la mersul ei drept și la sclipirea jucăușă răsărită parcă în ochii ei mari.