emilian valeriu pal

Reciteste partea finala a comentariului tau. Pe linga faptul ca-ti raspunzi singur la intrebare(tocmai pentru ca e bine scris de aia iese in evidenta), faptul ca tu nu vezi de ce ar iesi asa mult in evidenta nu-ti da dreptul sa te autovictimezi ca, vezi doamne, altii au statut special si tu nu. Cita vreme poti emite o parere pertinenta cu privire la text, fara a face referire la antecomentatori si la ombilicuri imaginare, nimeni nu cred ca-ti refuza acest drept. Cit despre nuntasi,ironia asta ieftina de care dai dovada ma face sa cred ca n-am fost invitat la nunta ta. Din respect pentru Liviu Nanu eu ma opresc aici. Las pe altii sa faca pe "camarazii" de serviciu.

mi se pare autosuficienta unora care intra pe texte de dragul comentariilor. Nu am pus la indoiala pina acum modul unora de a acorda stele(de parca o stea ar certifica valoarea), dar cred ca imi va face placere sa ma distrez pe seama altora care se gratuleaza reciproc cu stelute. Si se vede de la o posta cine sunt aia.

Revin si incerc sa subliniez citeva aspecte importante pentru mine ca cititor.
In primul rind, nu pot sa nu remarc metamorfoza pe care au suferit-o absolut toate personajele, fata de primul volum tiparit. Cu toate acestea, continua sa fie ele insele, chiar daca umorul e mult mai grav, imbracat acum intr-o forma mai mult sociala decit sociabila. Din punctul meu de vedere, circiuma aia de tabla se transforma intr-o ultima reduta care mai poate tine timpul in loc, pentru ca desi in exterior convulsiile se inmultesc, in interior ramin aceleasi gesturi simple.
Dialogul vine natural, nu e condus de autor, ci personajele ii dicteaza biografia. Poate ca un astfel de fragment nu cucereste pe multi, dar cei familiarizati cu o astfel de atmosfera isi pot regasi multe din trecut. De exemplu, nu pot sa uit vremurile in care stateam cite sase intr-o camera de camin, ne adunam in fata unui resou pe care era un fierbator in forma de ceainic si in care incercam sa facem distilata de pasta de dinti. Si tot ce-am reusit a fost sa ardem atit fierbatorul, cit si resoul. Iar ca rasplata pentru fapta noastra, in seara respectiva pedagogul ne-a luat usa de la intrarea in camera iar in locul ei am pus o patura.
Cam despre asta e vorba aici in opinia mea. E genul de text care te invita sa nu uiti.

Ca veni vorba de racheta, cind eram mic, pe la noi se obisnuia spirt medicinal, cafea si miez de piine. Remarc aceeasi fresca actuala scrisa intr-un loc unde realitatea se opreste. Mai conectat la real, chiar daca umorul e putin mai amar.
Cu placerea lecturii.

Din cele trei texte cu acelasi nume, cred ca asta e cel mai lucid ca mesaj. Personal ar fi fi renuntat la inima(pentru ca in felul acesta se accentueaza ideea de ireversibilitate) iar in loc de "pe virful pantofului", as fi spus "in virful", pentru a evita repetitia "pe". Doncolo de aceste mici obiectiuni, e genul de text care ma face sa rezonez prin ineditul simplitatii.

Vreau sa las un semn pentru ca, personal, mi-a placut regia. Se foloseste o recuzita simpla(dar nu simplista), iar starea e doar creionata pentru a face loc intuitiei. Nu e text care sa se plieze intru totul pe registrul meu, dar sunt doua imagini frumoase, bine strecurate in text: alunecarea cojii ca pijamaua unui amnezic si combustia umana din ultima strofa.

In primul rind, in penultimul raspuns am niste typo pentru care imi cer scuze. Se vad ele de la o poasta(mai ales cratima).
In al doilea rind, vazusem mai demult biografia ei. Pot intelege si scuza interpretarea ei din comentariu, dar nu pot scuza ceea ce posteaza pe alte site-uri, fara acordul meu si fara a avea posiblitatea sa intervin.
Nu ca as pune prea mare pret pe niste aberatii, dar cind vezi ca se aduna niste straini care te fac toaleta publica nu cade nimanui prea bine.

Multumesc de semn si intelegere. Din pacate, am constatat, cu un gust amar, ca unii chiar au nevoie de Fortral, la propriu, pentru a-si vindeca lasitatea. A posta pe alt site acest text, incadrind-ul la polemica, fara a da dreptul celui vizat de polemica sa intervina, victimizindu-te apoi fara drept si improscind cu noroi nejustificat, asta chiar aduce aminte de propaganda nazista care nu permitea altceva decit doctrina oficiala a regimului si mistificarea propriei personalitati.

1. Nu sunt deloc imbufnat. Daca vreau sa socializez ies in oras sau ma inscriu pe site-uri de profil.
2. Nu realitatea mea este opioida, ci a altora. Nu e treaba nimanui ca se fac astfel de confuzii.
3. Personal, cind las semne in subsolul unui text, las pentru textul in sine si nu pentru comentarii. Cu sau fara comentarii, pentru mine textul are aceeasi valoare.

Din punctul meu de vedere este foarte greu sa scrii despre moarte fara a repeta ceea ce au spus altii inainte. Ori fara a cadea in patetic si in derizoriu. Sunt citeva secvente aici, care, in opinia mea, merita pastrate:

M-am adaptat morții,
în cuvinte simple. Merg prin viață și-i vorbesc despre fiii ei îndrăgostiți
ca de un pământ în care se aruncă cu săbii.
Moartea mea nu-mi cere de mâncare,
nu mă așteaptă cu patul făcut și nici nu mă sperie
dimpotrivă, împărțim aceeași lingură, același acoperiș, același pat

Mai departe stă scris, că păcatul nu este decât un adevăr
cu umbră
care se întinde peste lume să vadă până unde întunericul este
demn de întinderea sa.
Sunt o păpușă cu ghem care slăbește de câte ori intru în cameră

Eu cam asa am citit textul, dar, intr-un final e o problema de perceptie personala.
Ceea ce m-a facut sa las semn este faptul ca mi-a adus aminte de un alt text, mult mai vechi:

http://www.poezie.ro/index.php/personals/191009/mare_aten%C5%A3ie_la_mine

Toata aceasta realitate exista, doar ca e filtrata printr-un alambic interior mai complicat. Multumesc de lectura si semn.

Petre, Anni, Alina, Eugenia, multumesc pentru interpretarea corecta si fara patimi inutile a unui reportaj personal.

Cristina Monica Moldoveanu, am citit zimbind interpretarea ta care, din fericire pentru mine, are erori grave si esentiale de logica si semantica.
In primul rind(desi nu sunt dator sa explic, dar, la rindul meu ma vad obligat pentru a taia elanul aceastei viziuni aproape habotnice), am folosit Fortral nu ca paliativ ci ca un drog care te face sa nu mai vezi realitatea. Cititnd comentariul tau, cred ca este cel mai bun exemplu de supradoza cu opioide spirituale.
Nu stiu in ce realitate ai trait tu, dar acest text nu reprezinta o forma de arta, ci realitatea in care am trait eu timp de peste 10 ani.
Ai vazut vreodata un nou-nascut cu sifilis congenital sau dependent de droguri? Eu da. Te invit intr-o zi(de preferinta la sfirsitul saptaminii) pe holurile sectiei Pediatrie, cind e plin de femei de etnie rroma(90% dintre aceste nu au 17 ani), care stau la coada pentru pampersi sau cutii cu lapte praf. Dupa ce se aprovizioneaza se duc la magazinul din curtea spitalului si schimba produsele pentru un pahar de cafea si o tigara, in vreme ce sotii lor asteapta in taxiuri, la colt, sa se deschida cantina sociala, pentru a lua acasa prinzul in caserole. Ce realitate este distorsionata aici? Faptul ca ai avut o altfel de experienta nu-ti da dreptul sa dai verdicte si sa ma etichetezi fascist. Ti-as povesti despre noul bulibasa de la noi din oras care s-a prezentat singur la ziar sa-i facem un portret. In curtea casei vechi, copiii, complet dezbracati, se jucau in praf, in timp ce surorile mai mari ascultau muzica pe iphone. Si ca peisajul sa fie complet, bulibasa m-a dus la vila sa in constructie, cu noua turnulete(stii care e semnificatia turneletelor? Prin partile noastre inseamna numarul de copii sau de cocosei de aur. Probabil ca acum sunt si mai fascist in viziunea ta). Iar ca sa incheie apoteotic, a chemat-o si pe nevasta sa-i fac o poza in fata vilei(care avea un hol identic cu cel al primariei din oras-pentru ca bulibasa a marturisit ca asa i-a fost pofta), ambii sprijiniti de Hammerul condus de un sofer roman angajat, pentru ca bulibasa nu avea permis. Iar nevasta, intr-un acces de inteligenta s-a sucit: haoleu, nu fa poze baiatu, ca ne vede aia de la primarie si nu ne mai da ajutor social. Din ceea ce am spus pina acum, unde este marginalizarea brutala? Unde este distorsionarea fascista?
Una din erorile grave pe care le-ai comis este ca eu nu vorbesc despre omul lipsit de sansa, ci despre acea tipologie care lipseste pe altii de sanse.
Alina, cea care apare in text, are 23 de ani, doi copii facuti cu fratele si cu unchiul sau. Copiii stau si cersesc in fata Episcopiei Romanului si Bacaului, iar cind le dai ceva de mincare te injura si arunca dupa tine cu mincarea primita pomana.
Cit despre "scuteste-ma doamne" ti-as povesti citi benbeficari de ajutor social au scutiri de la medic ce dovedesc ca nu sunt apti de munca, scutiri care au si ele pun pret.
Ci despre muribunzi, dai dovada, din punctul meu de vedere de o ipocrizie cum rar mi-a fost dat sa vad. In ultimii ani, in zona noastra cazurile de cancer au explodat. Nu avem centru de ingrijiri paliative, astfel ca cei mai multi copii isi aduc parintii in pragul mortii sa-si dea sfirsitul in sectia Oncologie. Ai vazut vreodata un astfel de muribund cum framinta roziariul in timp ce este vegheat de calugarite straine?
Nici nu mai comentez celelalate aspecte, pentru ca interpretarea ta este de o ipocrizie si habotnicie cum numai fortralul spiritual o poate da. Unii il prefera pentru a mai crede in umanitate, altii cred in umanitate dar nu au nevoie de surogate sa vada si o altfel de realitate.

Doar doua cuvinte am de spus aici: intens si veridict.

1. Scaparea semnalata am indreptat-o. Multumesc.
2. Nu sunt camarad cu nimeni.
3. Nu-mi permit sa-mi dau sfaturi nimanui despre cum sa scrie si nici nu accept sfaturi de la oricine.
4. Cine e familiarizat cu incercarile mele de proza scurta stie ca toata forta mi-o plasez in finalul textelor, iar inceputul e un fel de adormire a simturilor.

Nu stiu daca textul de fata e unul mai vechi, lucrat sau prelucrat. Din punctul meu de vedere, Eugenia Reiter si-a asumat un risc enorm postind un poem din postura in care se afla, pentru ca, trebuie s-o recunoastem, ea este editorul acestui site. Personal, mi se pare un poem mult prea cerebral, in sensul ca lexicul a invins senzorialul prin alaturi de senzatii care nu se leaga(ne intrebam cum ne cheama-posesiune absoluta-aici de exemplu senzorialul care trimite in romatism e blocat de lexicul posesiunii absolute care te trimite in dreptul civil). Dau numai un exemplu. Eu consider un foarte mare risc acest text, cel putin pentru autoare, dar cel putin e asumat. Si ar trebui saghici mai intreb daca autoarea, a carei pozitie nu o poti ignora pe acest site, vrea feedback simplu sau pur si simplu exercitiu.
Pe de alta parte, imi aduc aminte de asta:

poate că a sosit vremea să-mi reiau viața
s-o retrăiesc cu mintea de acum și patima de atunci
din când în când mai vino
umbra tocmai a început să-mi poarte hainele
oricât aș trișa
trecutul rămâne intact
nu-mi mai este frică să întorc ceasul
mă dau cu alb de lună
îmi confecționez rapid o inimă
îți pândesc gândurile pe care încă nu le-ai rostit
și-mi amintesc gesturi pe care le vei face abia mâine

suspendați între două iubiri paralele
cu rocada inexplicabil făcută
ne bucurăm de această minune

nu știu dacă trebuie să iubesc
sau să tac

ii intreb asa pe cei care au dat stelute pe textul Virtej, ce are textul din comentariul meu de nu primeste vreo stea?

Nu ma opresc atita timp cit realitatea are suflet. Multumesc de semn.

Ceea ce scriu e doar consecinta a ceea ce nu sunt. In viata reala reala, dincolo de rinduri, sunt doar om si tot ceea ce este omenesc nu-mi e deloc strain, cum se zice. :)
Multumesc de tracere.

Da stiu. Multumesc de constanta si semn.

Radu, lipsa de feedback nu mai e demult vreo problema pt mine. Multam de semn.
Vasile, in realitate partea pe care ai remarcat-o e mult mai coplesitoare. Din pacate, sau din fericire, acesta este singurul mod in care am scris vreodata. Si sincer ai dreptate: nu-mi pasa. Apeciez sinceritatea comentariului.
Otilia, personala asta e un bufet suedez. Fiecare ia ce ii place. Sau daca nu-i place trece mai departe.
Multumesc de semne.