emilian valeriu pal

În mare parte, de acord cu Claudiu. Există o coerență a versului naturală, chiar dacă uneori unele imagini îmi par cumva expresioniste, dar ele nu sunt căutate, pur și simplu acesta e suflul interior. Un ritm constant de la început până la sfârșit, fără deraieri lirice inutile, un stil limpede în care se vede că textul scrie autorul in baza unei convenții mature și bine închegate, in sensul că autorul e conștient și de acord cu asta, evitând cu brio să se lase furat de cuvinte.

Nu sunt deloc străin nici de proză, de fapt visam să debutez în proză, dar știi cum e: nu-i pentru cine se pregătește...
Oricum ăsta e primul și ultimul text pe care l-am postat dintr-un nou volum care va apărea până la sfârșitul anului, cu texte complet noi. Asta a fost condiția editorului și e de înteles.
Mulțumesc încă o dată pentru răbdare, lectură și semn.

Va mulțumesc pentru semne și pentru răbdarea de a lectura acest text. Știu că e foarte solicitant dar nu putea fi scris și postat altfel pentru că nu ar fi avut sens și s-ar fi fi pierdut atmosfera.
În ceea ce privește cele două aspecte pe care le-ai semnalat Iulia, pentru mine nu sunt greșeli și iată de ce:
1. Arbeit macht frei e inscripția originală din lagărele naziste și încetățenită în limbajul comun(fără uns), și am folosit-o ca atare.
2. Mesajul de concediere e trimis de firma de recrutare care a intermediat contractul. Deci este vorba de clientul firmei și nu de un șef sau patron, întrucât nu a fost un contract negociat direct intre patron/șef și angajat.

Te citesc de mult timp, doar că acum las un mic semn de lectură. E o delicatețe și, in același timp, o depărtare în simplitatea zicerii care nu lasă loc de comentarii. Cine rezonează cu textul și trăirile poate înțelege. In rest, în apărarea mea adaug doar că știu senzația.

Floare, Maria, mulțumesc pentru lectură.
Cătălin al Doamnei, e dreptul la opinie, indiferent că e habotnică sau nu. Nu pot mulțumi toți cititorii și nici nu vreau.
Cu scuze pt. întârzierea răspunsurilor.

Mulțumesc de trecere.

Scuze pentru întârzierea cu care răspund. Abia acum am văzut semnul tău de apreciere pentru că nu mă așteptam. Mulțumesc pentru lectură.

Cu imaginea preotului ai dreptate. Recitind, chiar sună din alt film. Doar că mi-a fost puțin lene să o șterg.
În rest, m-ai făcut curios și te-am căutat pe fb și nu te-am găsit. Fapt care îmi confirmă bănuiala că ești mai mult decât ceea ce pari. De fapt, a fost un pariu cu mine însumi: eleganța scrierii și a răspunsurilor tale mă face să cred în tine ca autor. :)

mulțumesc.

Mulțumesc pentru lectură și semn.

Ilustrissimi vine de la o colecție de scrisori pe care Papa Ioan Paul I(Albino Luciani) le-a scris în vremea potificatului său, cele mai multe destinate unor personaje imaginare (Pinocchio, Figaro). De aici și tendința(asumată) de a scrie liber ce-mi trece prin cap.

Pentru cine știe să asculte, există mai multă muzică într-un țipăt decât în tăcere.
Ca de obicei, un ton și o muzicalitate dintr-o lume aparte și totuși aproape.
Ps. ai un typo la „tăcearea”.

La o primă lectură, subiectul unui astfel de text telegrafic nu pare a depăși genul de știri pe care, pe vremuri, le scriam la rubrica Blitz, într-un oarecare ziar print, text invariabil cu titlul: Ucis de singurătate, Și-a pus capăt zilelor din cauza singurătății, ș.m.d.
Ce m-a făcut, însă, să reacționez, în primul rând e faptul că toate timpurile verbale(pentru mine lucru important într-o proză) sunt cum trebuie și la locul lor, adică se păstrează firul narațiunii în același registru de expunere.
Apoi, strania și plăcuta insistență pe detaliile pregătitoare, o insistență care, prin frazarea scurtă, nu lasă loc regiei și-i dă autenticitate.
Apoi o ciudată stare de alienare, perceptibilă aproape fizic prin apelativul ăla care m-a făcut să zâmbesc: Stimată viață”. Personal, aș fi terminat textul imediat după tabloul copiilor care l-au găsit și n-au mai avut cui să ceară iertare, pentru că, din punctul meu de vedere, e de un autentic și cotidian fără loc de interpretare. Dar fiecare cu gusturile lui. Din punctul meu de vedere, un text care, din punct de vedere tehnic nu avea cum să fie scris altfel, iar din punct de vedere literar detașează clar autorul de propriul subiect.
A, și găselnița din titlu completează starea asta de alienare.

Din punctul meu de vedere un text forte, undeva la granița dintre crez poetic și manifest. Ce apreciez e că își păstrează echilibrul, nu se transformă într-un manifest, dar nici nu cade în patetism.

Adevărul meu e că scrisul devine tot mai mult un exercițiu de umanizare.

Din punctul meu de vedere, un text sigur, care știe ce vrea de la autor și nu invers, în sensul că nu dă impresia de poem căutat. Deși tema nu e nouiă(probabil nici nu s-a avut în vedere noutatea), curgerea textului evită un drum bătătorit printr-o confesiune naturală și o disimuluare firească a profanului în sacru. Și tot în opinima mea, textul are meritul de a păstra un echilibru rezonabil între religiozitate și laicism, astfel că eludează o încadrare clișeu într-una din cele două categorii.

carmen *sorescu

N-o să intru în polemici inutile, dar tocmai pentru că ai pomenit numele meu, mă văd nevoit să reacționez: după cum spune și titlul, comentariului meu e doar un punct de vedere, nicidecum un tratat de critică literară. Am citit cu simțurile, pentru că se întâmplă(nu de ieri, nu de azi) ca Tosa să fie unul din autorii cu care am rezonat. Dacă textele făceau parte dintr-un volum în curs de apariție sau erau deja publicate în volum, ar fi fost altfel situația. Aici mi-am permis să nu fiu mai catolic decât Papa și să las un mic semn de apreciere, atât cât m-a dus pe mine capul în argumentație. În rest, las în seama altora critica literară și lecțiile de estetică pentru că, sincer, mă depășește situația. Ca idee, mă feresc ca de dracu să dau orice fel de lecții, pentru că există riscul să se găsească unul mai bun ca mine și să cad în ridicol. Dacă ai fi avut decența să citrești pînă la capăt poate te-ai fi axat pe text, nu te-ai fi apucat, din senin, să dai lecții de estetică celor trei membri ai site-ului care au acordat stea.

Răzvan, Iulia, nu am vurt nimic complicat. Sunt doar câteva gânduri prin care am încercat să mă detașez de cotidian. Multumesc de lectură.

Original ca întotdeauna, deși puțin mai prozaic ca vechiul Tosa, dar nu mă deranjează. Personal, Portretul mi-a adus aminte, involuntar, de poemele cu tata ale lui Cristian Popescu, iar în Luft mă deranjează puțin repetiția și abundența lianților(și, iar). În schimb, pe gustul meu au fost Juan(bine jucată cartea ironiei și faină atmosferă), Inscripție(dozaj perfect de lirism), Limanu(bine stăpânit descriptivul la limita narativului), Poți în principiu să faci orice(o lirică a migrantului care nu cade în patetism ca în multe texte de gen pe care le-am citit, text care e și preferatul meu), Centric și 9 mai 2008. Altfel, un melanj bun ancorat în realitate și, totuși, cumva distopic.