sincer să fiu aici punem .

Am ajuns în punctul în care îmi simt toate gîndurile ca pe niște organisme străine. E ca într-un film sf prost în care îmi tai craniul cu un polizor și las toate vietățile afară. Sau dacă vrei e șansa pe care n-au avut-o marinarii de pe Kursk. Mi-e greu pînă și mie să-mi explic cum s-a ajuns aici. Pot să dau vina pe alimentație, pe faptul că am crescut fără tată. Pot găsi o grămadă de explicații. Nu știu. Tot ce știu e că stau aici pe o coală. Nee. Nu stau pe o coală. Nu vreau să mint pe nimeni. Ca de de exemplu acum. Ochiul drept mi s-a inflamat de abia îl pot ține deschis. Îmi vine să mă scarpin și toată lumea îmi zice că e cea mai mare greșeală. Deja mă simt ca un monstru. Merg pe stradă și ochiul îmi atîrnă ca un pepene ieșit din sacoșa vreuneia care se gîndește la ce murături să pună pe iarnă. Să lămuresc un lucru. Îmi bag pula în tot ce am scris pînă acum. Nu mai contează. Avem impresia că toți sîntem poeți doar pentru simplul motiv că ne extaziem repede după ce ne futem sau după ce nu ne futem dar ne-am dori lucrul ăsta. Și asta, în intimitatea camerei nostre, după ce ne-am crezut mai albaștri decît albastrul, mai fenomenali decît fenomenul, ne dă dreptul să împărtășim lumii magnifica noastră levitație printre stînci, zei, blah blah blah. Am obosit. Haideți să vă povestesc despre Irina. Are părul foarte creț. Uneori se îmbracă în ie și atunci glumesc și-i spun că pentru ea aș rescrie romanul Ion. Să nu care cumva să vă pună dracu s-o provocați la discuții cu subiecte care țin de geografie. Pentru că tipa vă aruncă în cap cu toate șisturile cristaline, rocile vulcanice și alte asemenea. Ea vă diseacă tot muntele și vă spune de ce a murit. Aici ar trebui să fie o chestie patetică în care să spun că în vene nu mai am urmă de poezie. Că am fost prins la volan cu nu știu ce alcoolemie și că mi s-a suspendat dreptul de a mai conduce pe drumuri publice. Dacă aș fi poet, cum de altfel a fost și prima mea intenție, v-aș spune că am condus un tuareg, un citroen jumper sau un logan, aflat sub influența tîmpitelor de organisme din creier care, în situații limită, emană tot felul de substanțe interzise de legislația noastră. Nimic din toate astea nu se întîmplă. Totul e rodul imaginației mele. Totul se întîmplă în mintea mea. Zilele trecute am întîlnit șapte clovni profesioniști veniți din Italia. Băieții foloseau clovno terapia pentru a îmbunătăți relațiile dintre copiii români și cei țigani. Haideți să vă spun ceva despre Valerian. Demult era tată. Nu sîntem aici pentru drame inutile așa că nu vă rețin. Într-o dimineață Valerian a fost găsit într-o stație de autobuz. Pișat pe el și cu un cui în cap. Se sună la 112. Printre cei veniți la intervenție se numără și reporterul Valeriu. Nenea de la ISU îl trage de-o parte și-l întreabă dacă are vreo treabă cu victima. Valeriu e prea ocupat. Fixează zoom-ul aparatului să facă o poză cît mai mișto cu gaura din cap. În capul lui Valerian sau Valeriu? Credeți că dacă Valeriu s-ar fi îmbrăcat în clovn și și-ar fi pus un nas de ăla roșu care scoate sunete cînd îl strîngi s-ar fi întîmplat ceva? De fapt nici măcar nu știu ce caut eu aici. În tot acest text și în toată povestea asta. Totul s-a întîmplat în capul unui reporter cretin care ar face mai bine să-și trateze dependențele. Valerian e bine. Din cînd în cînd mai are nevoie de o declarație de la cei care l-au găsit pentru comisie. Aia care pune ștampila pentru pensia de boală. Sînt sătul de drame. De handbal. De morți. De fotbal. De tenis. De camera aia care miroase a mîncare de gamelă de parcă aș pleca la război. Rămîne între noi Irina. Am să te rog să-ți scoți toate animăluțele din cap. Așa am făcut și eu pentru că altfel ajungeam să am în cap o crescătorie de pinguini. Am să te rog să judeci la rece. Nu e nevoie de drame inutile. Să presupunem că ai 31 de ani. Cineva vine tam-nesam și-ți spune: dă-mi te rog 20 de ani de la tine ca să îmi meargă bine la reevaluarea pensiei pe caz de boală. Și mai face și o glumiță: haide mă, ce pula mea, nu mai știi cum te-am înjurat la telefon cînd ai făcut 18 ani? Am ajuns în punctul în care îmi vine să iau orice om de pe stradă de gît și, în timp ce sufocă, să-i spun: morții mă-tii, dacă ai nevoie de un fiu ca să ai pensie de boală o fac gratis și pe asta. * Cînd am ieșit din scara blocului m-au înconjurat trei copii negricioși care puțeau a plastic. Nenea, nenea, ajută-ne. La tomberoane doi bărbați își cărau pumni. Din ce am înțeles unul dintre bărbați, care avea un cărucior, era tatăl copiilor. Picase cum nu se poate mai prost. Ei își împart tomberoanele din oraș. Poți veni oricînd să scormonești prin tomberoane atîta timp cît nu dai peste stăpînul de drept al zonei. Am aruncat sacii menajeri fără să mă bag. Bărbatul cu căruciorul și-a luat catrafusele și a a plecat. După vreo cinci minute l-am întîlnit în timp ce urcam dealul. În urma mea unul dintre copii striga: tata, tata, aspecta. Am început să zîmbesc: io-te mă, pînă și puradeii s-au modernizat. La mijlocul dealului tata s-a oprit: în dumnezăul mă-tii, crezi că eu stau și te aștept cu căruciorul în piept? * Pentru mine un lucru nu are sens dacă nu am cu cine să-l împart. Azi noapte am visat iar că scriu poeme. Sincer să fiu nu prea mai rețin mare lucru. Știu că în vis mă trezisem și vedeam balamaua de la ușa dormitorului ca pe o broască de baltă cățărată pe un perete. M-am întors pe partea aialaltă și am început să mă holbez la neonul de-afară. Neonul se holba și el la mine iar eu credeam că asta e un poem genial. Cine pe cine îmblînzește. * De vreo doi ani nu mai mîncasem cartofi prăjiți. Există lucruri pe care le faci conștient sau nu. Mă uit la știri și-mi vine să rîd de sărăntocii care se sinucid din dragoste. Adică ce dracu. O singură dată am vrut și eu mă sinucid. M-am dus cu zece fiole de algocalmin la ușa unei femei să-i demonstrez că nu pot trăi fără ea. Ca un cretin am băut fiolele alea pînă cînd s-a făcut în mine o liniște ca la un discurs de acceptare a vreunui premiu. De atunci am zis că renunț la unele lucruri. Dar nu la viață. Pentru că viața e a mea și nimeni nu va demonstra vreodată că merită viața mea. Ultimul lucru la care am renunțat a fost cartofii prăjiți. Îmi aduceau aminte cum e să împarți. Adică unul curăță cartofii, celălalt îi prăjește, mîncăm împreună, spălăm vasele împreună, apoi totul se sfîrșește cu o glumă, o țigară și un somn bun încolăcit unul într-altul. Eventual te minunezi cît de cald poate să fie cînd o pătrunzi pe cea de lîngă tine. * Scurtă pauză. În 2001 sau 2002 avusesem o campanie în care împărțeam pachete cu dulciuri la familiile nevoiașe. Acum cîteva minute a venit una la mine. Ca o ironie o chema Emilia. Mă ținea minte de prin 2001. Cică tot eu am scris despre ea că-și vinde un rinichi pentru a face o masă de sărbători. A venit direct din spital cu sonda la vedere așa cum a văzut ea pe la tv că s-a întîmplat cu o femeie din Constanța. Am dat un telefon și am trimis-o la adăpostul de noapte al primăriei. Mai mult nu știam ce să fac. Nu știu de pizda mă-sii oamenii cred despre oameni că sînt Supermeni, Spidermeni, femei pisici și alte nații. Șeful s-a băgat în discuție și se credea Bruce Willis. L-am luat de-o parte și i-am explicat că femeia ajungea cel puțin o dată pe săptămînă la centrul de primire urgențe beată pulă. Acuma îmi ceruse bani să-și reîncarece telefonul. Și un băț. Că data trecută îi făcusem rost de cîrje de la Caritas. Da cîrjele de atunci unde sînt? Păi le-am vîndut. Îmi pare rău că nu pot fi altfel decît cinic. * Ieri am scris doar trei materiale. Și alea copy-paste după niște comunicate de presă. În rest am făcut pentru maică-mea planurile unităților de învățare. Mi-a venit acru de la atîtea structuri bicatenare, replicații și replicări ale ADN-ului, ARN-ului și alte asemenea. Nu visam decît cartofi prăjiți. Un bol mare plin cu cartofi prăjiți cu ochiuri stropit din belșug cu ketchup. Era felul meu de a spune că sînt pregătit să merg mai departe. Sau, mă rog, mai puțin literar, că mi-era o foame cumplită. Pînă să ajung acasă am visat și regizat fiecare gest. Am făcut sacrificiul suprem. Din ultimii bani pe care îi aveam, în loc să-mi iau o bere neagră am luat o sticlă de ketchup. * Totul trebuia să fie perfect. Ca și cum ai face sex prima dată. Ca și cum ai primi prima sfîntă împărtășanie. Ca și cum aș fi pregătit atacul de la Pearl Harbour. Ca să înțeleagă fiecare camera mea e uneori portavion. Uneori e Grand Canion, dar ieri era portavion. Am băut o tărie și deja mă imaginam un kamikadze care bea un pahar de saqe.. Am ieșit să fumez juma de țigară. Apoi, împăcat, am pornit. Camera mea e plină de cărți. Și de tot felul de nimicuri pe care le-am colecționat. De la scrisori de dragoste, scrumiere furate de prin baruri, castane cu care credeam că pot să fac piure pentru o întîlnire perfectă pînă la pastile de țînțari și plăcuțe de înmatriculare ale unor motociclete. Am deschis televizorul, apoi mi-am pus bolul în brațe. Sună telefonul. Era Dorin de la cabinetul domnului senator. Mă, îmi zice, domnu senator te roagă să-i dai un telefon urgent. În agenda telefonului nu aveam numărul senatorului. De fapt nu am nici un număr al celor cu care obișnuiesc să documentez. Îi dau mesaj șefului. Șeful mă sună și-mi dictează numărul. În timp ce scriu cu un creion bont arunc o ultimă privire spre bolul aburind. Ca un voyeur a cărui supremă satisfacție e să-și privească victima pe ascuns. * Bună seara domnu senator. Salut. Bă, voi sînteți ziariști sau ce pula mea sînteți? Credeam că îmi dați un telefon să mă întrebați despre legea pensiilor. Domnu senator, știți, noi sîntem ziar local, asta cu pensiile e peste tot. Nu cred că ar fi prins. Bă, lăsați-o dracului. Ãștia condamnă trei sferturi de populație și voi scrieți despre parcurile primăriei? Hai, notează declarația mea politică, da să apară mîine pe prima pagină. Domnu senator, da noi deja am închis ediția pe varianta print. A, da? Sună-mă mîine dimineață că-ți dau declarația. Vorbesc și cu șeful tău. Dacă vrei îți dau la schimb o părere în exclusivitate despre eliberarea lu Vîntu. De-abia se anunțase la știri eliberarea. La telefon mă rugam doar să nu zic ceva de cartofi prăjiți pentru că deja în fața ochilor teatrul Balșoi dădea o reprezentație în care membrii erau îmbrăcați în cartofi. Stropiți din plin cu ketchup. * Azi dimineață l-am sunat. Bună ziua domnu senator. V-am promis aseară ceva. A, da? Am uitat. Mi-am stăpînit cu greu un dumnezeu. Și cu cartofii mei cum rămîne?. În seara asta, cel mai probabil voi visa, din nou, că scriu poeme. O să mă trezesc și o să mă holbez iar la neon. O scriu probabil un poem care ar suna așa: \"futu-ți gura mă-tii de neon hai să jucăm ruleta rusească cine se alege cu un glonț în cap înseamnă că a clipit primul\". Bineînțeles. Eu n-o să-mi aduc aminte nimic.