Savastie - I -

Savastie Alexeevici Karpin avea toate motivele să fie fericit. Era unul dintre studenții eminenți ai Institutului de Arte Plastice, un portretist desăvârșit. Un om care simțea prin toți porii degetelor sale lungi ca de pianist valoarea antropomorfică a fiecărei linii ce reprezenta un chip sau un trup pe care urma să-l redefinească pe hârtie. Profesorii îi prevedeau un viitor strălucit, mai ales în pictura de sorginte religioasă, și cum în bătrâna Rusie erau la mare căutare în acea vreme pictorii de icoane și de biserici, bineînțeles că Savastie era hotărât să devină cel mai căutat și râvnit pictor de biserici din gubernia Tomsk. O salbă de mânăstiri și biserici aruncate ca boabele de mătănii peste coclaurii munților așteptau să se primenească la față sub penelul tinerilor pictori ce dovedeau încă din sălile de creație talent și har în a reînvia credința uitată de oamenii aflați mai mult ca oricând sub domnia păcatelor decât sub patrafirul pocăinței. Savastie avea o fizionomie pe care nu o puteai uita ușor. Există chipuri alcătuite din fâșii de sferă sau din asprimi trapezoidale. Din prelungiri de triunghiuri sau din opacitatea pătratelor. Altele curg spre origini, privitorul putând imediat să-i stabilească cu exactitate linia maternă, calea spirituală a laptelui supt. Unele exteriorizează trăiri intense, sunt reflexii ale personalității lor extrovertite. Altele, introvertite, se ascund în cochilia epidermei încătușată de neliniști și spaime nespuse. Așa cum a pus Bunul Dumnezeu sămânța primară în pântecele maicii fiecăruia. Savastie avea o frunte înaltă, visătoare. O singură cută ca o despărțire de ape îi secționa fruntea, încărcând-o de o taină adâncă. Privirea îi era limpede, ferestruită cu licăriri de un negru nepământesc parcă. Ca și cum doi cărbuni smulși adâncului întâmpinau oamenii și lumina cu săgețile lor necruțătoare. Își lăsase în ultimul an de studiu un cioc spelb, ascuțit ca o coadă de rândunică, iar favoriții îi creșteau până aproape de bărbie, două pârloage de otavă stinsă. Părul lung, pieptănat pe spate, era prins într-o coamă lină, o alungire de ape castanii prinse în ecluza unei agrafe din os de cerb. Cărarea pe mijloc, riguros de dreaptă, ca manșeta uniformei de polcóvnic, îi dădea un aer de noblețe apusă. Părea cu fața lui ovală un medalion vechi, spălat de ploi și timp. Nu putem spune că era devotat întrutotul conduitei morale, după care un pictor de biserici trebuie să se călăuzească în viață. Dar câți din semenii lui nu păcătuiau tocmai prin acest cusur! Doctorii vremii arătau buzunarele goale celor pe care-i examinau și până ce rublele argintii ca niște gărgărițe nu zburau din buzunarul bolnavului spre halatul alb, forța lor tămăduitoare nu se răsfrângea nicidecum asupra celui suferind. Avocații împrăștiau stoluri de pledoarii gureșe doar atunci când onorariul foșnea ademenitor prin sertarele conștiinței lor, magnetizând-o dintr-odată, făcând-o să devină vie, roditoare. Savastie știa că un pictor de biserici trebuie să fie devotat credinței ce urmează a o modela pe pereții bătrâni ai lăcașelor de cult. Dar tocmai aici era marea lui dramă. El era un pictor religios doar în clipa când urca pe scara înaltă, cu cele două picioare reglabile, de unde împărțea harul și taina talentului său culorilor ce trebuiau să primenească chipul obosit al Împărăției lui Hristos. Cocoțat pe cataligele de stârc metalic ale scării sale, uita de tot ceea ce era pământesc. Ai fi zis că trăia și dialoga cu îngerii. Pe care îi întreba în șoaptă dacă linia veșmântului sfântului pictat se armoniza cu trăirea ascetă a acestuia, dacă un contur de obraz al altui sfânt împlinea harul rugăciunii cu care putea fi invocat întru apărare de boli. Ucenicii săi, studenți în ani mai mici, care-l ajutau uneori în sala de creație, nu puteau să nu remarce lumina spectrală ce o iradia, dialogul continuu, murmurat, cu niște îngeri nevăzuți de ei, dar poate vii în străfundurile magmei din privirea lui Savastie. Odată ieșit însă din sanctuarul de cult, Savastie se înfrupta ca nimeni altul din împărăția pământească. Era rob deplin al patimii ce i se putea citi în cărbunii privirii ce agonizau și deveneau incandescenți atunci când un chip feminin îi traversa ființa. Se iubise cu multe din doamnele timpului, mai ales cele ale căror bărbați balcâzi și decrepizi învăluiau cu redingotele lor strălucitoare saloanele de jocuri de noroc ale vremii. Acolo unde pachetul de cărți devenea icoană de închinăciune, ruleta, o roată de tras pe ea suferința umană, și atracția mamonică a partidelor de pocher, adevărate epidemii pandemice ruinând minți, familii și vieți, mult mai multe decât un război. Þarul Nicolae I și vestita sa „Secție a treia”, poliția politică, încercau să țină în frâu populația prin mijloace represive. Mai ales după mișcarea așa-zișilor „decembriști”. Și studenții, indiferent de natura studiilor lor, erau ținta predilectă a spionilor și informatorilor țarului. Cu atât mai mult studenții ce urmau să propovăduiască cu penelul, cu dalta sau cu pana credința în Judecata Viitoare. De aceea, Savastie se ferea de anturaje periculoase, de atmosfera adunărilor mai mult sau mai puțin conspirative, adevărate ghilotine ce amenințau pe cei ce se întruneau pe ascuns seară de seară. El prefera compania femeilor părăsite în alcov de boierii burduhănoși și dedați plăcerilor lumești prin case de toleranță, prin hanuri retrase privirilor sau în saloanele mai-marilor vremii. Acolo unde de la lăsarea serii și până ce álba își răsfrângea vioriul chip în apele clare ale cerului încingeau partidele neostoite de rentz sau whist. În timp ce jumătățile lor se mulțumeau cu carnala devoțiune a studentului, pictor de icoane și biserici, Savastie. Și cu portretele lor în cărbune, pe care mâna sigură a pictorului le caligrafia grație furtunii pasionale ce-i bântuia sufletul romantic și pângărit. Portrete pe care le lăsa doamnelor ca o dreaptă aducere aminte a neveștejitei lor frumuseți ce stârnise talentul lui Savastie. Care se hrănea cu trupul lor ademenitor, dar și cu bucatele strânse din raidurile nocturne, așa încât alături de el se bucurau de prinosul aventurilor sale galante și prietenii și colegii săi. Nu exista doamnă cu stare în Tomsk, care să nu aibă în budoarul ei pe măsuța de toaletă, ticsită cu pomezi, tabloul tainic împreunat din linii frânte și drepte al boiului ei ademenitor. Dar venise vremea ca Institutul de Arte Plastice să-și ia la revedere de la promoția lui Savastie. Boemul înger din el trebuia să înceapă să-și câștige singur existența. Căci unele din doamnele timpului îmbătrâniseră, apele anilor săpaseră în carnea lor tranșee de neputință. Și Savastie vedea cu tristețe că tot ceea ce însemnase altădată fluture primăvăratic pe chipul lor devenise acum o molie neatrăgătoare înfiptă într-un insectar cumplit de nedrept: vârsta. Era o iarnă ce înghețase ca un țurțure peste casele din Tomsk. Zidurile palide, arcuite sub rimelul înserării, păreau încovoiate sub securea gerului. Totul scârțâia. Zăpada sub pașii pierduți ai unui trecător întârziat. Porțile grele deschise pentru a lăsa să iasă pe ele caleașca vreunui boier ce mergea să-și încălzească inima bătrână sub arșița ruletei. Scârțâia chiar și sufletul lui Savastie ce încerca să găsească popas de seară în compania unei femei părăsită sub cadrilul florilor de gheață ce se legănau pe crengi. Dar pașii îl purtară, așa cum o făceau de ceva timp încoace, spre conacul lui Andrei Pavlovici Goncearov. Își strânse faldurile sufletului înghețat, care, cu cât se apropia de conac, se aprindea ca un vreasc timid sub amnarul clipei. Se gândi la căldura ce-l va întâmpina din spatele privirii fiicei acestuia, Olga Ivanovna Goncearov. O cadră a timpului acela rus, nepângărită de vorbă de bărbat sau de priviri răutăcioase, de șoapte malefice sau de intrigi orfane. Știa că în acea casă va găsi un ceas de reverie. Sațietății clipelor petrecute cu femei trecute pe hârzobul vremii cu multe crestături de vârstă, trebuia să îi ia locul pajiștea înflorită de pe trupul Olgăi Ivanovna. Mângâierilor lascive ale unui trecut macerat trebuia să le ia locul atingerea unei aripi de înger trandafiriu. Îl întâmpină mai veselă ca niciodată Olga, care-i spuse cu entuziam chiar din prag: - Eu și mama ne-am gândit toată ziua la d-voastră, d-le Karpin... - Savastie, domnișoară Olga, Savastie...Prefer să aud cum buzele d-voastră arpegiază bietele vocale și umilele consoane ale numelui meu. Karpin deja mă face să mă simt împovărat de ani, cu părul nins ca un cireș în dalbul Mai. Și eu m-am gândit la dumneata...Am încercat să-ți fac portretul - e prima dată când încerc astfel de experimente - imaginându-mi că ai fi un naufragiat pe o insulă în oceanul de spumă... - Þinând cont de vremea amară de afară, să fiți convins că nisipul unei insule ar fi locul în care mi-aș abandona trupul și sufletul. Dar nu singură... Și ochii fetei ca două ramuri de plop la asfințit îl priviră pe Savastie de acolo, parcă tocmai de pe insula pustie, unde l-ar fi dorit din toată ființa ei naufragiat și pe el. - Norocul îți surâde, îi spuse ea, zâmbindu-i. Știi că tatăl meu este bun prieten cu Mihail Petrov... - Secretarul de la Culte? - Da! Și ți-a obținut, grație acestei relații, binecuvântarea episcopului de Tomsk de a merge la Kemerovo. Acolo se sfințește o mânăstire nouă și părintele stareț are nevoie de un penel talentat, care să împlinească chipul picturii interioare. Ce zici, te bucuri? - Olga Ivanovna, cerul v-a scos în calea mea pe dumneata, pe buna dumitale maică...și pe Andrei Pavlovici Goncearov... - Hai, hai în salonul mare! Mama a pus samovarul să sporovăiască la fiert. Discutăm mai multe despre plecarea dumitale. Ea are mai multe amănunte să-ți împărtășească. Îmi vine greu să știu că nu te voi mai vedea pentru cine știe cât timp...dar gândul că vei putea să-ți împlinești visul și cariera... - Nu vorbiți așa? Că doar nu voi picta catedrala Sfânta Sofia de la Kiev, ca să ne luăm rămas bun pentru timp îndelungat, ci o biată biserică de provincie! Spre vară vom putea pluti din nou amândoi cu barca pe lacul nostru drag. Printre nuferi și pescăruși... Așa gândea atunci Savastie, pictorul de icoane și biserici, fără să știe că în viață destinul nu bate decât o dată la poarta ta. Trebuie să-i deschizi, căci altfel rămâi încuiat pe veci în deznădejdea lucrului neîmplinit la timpul său.