Ella Poenaru

dimineața mi-e imposibil să deschid ochii larg spectre stranii îmi cântă pe pleoape sonata lunii în ultim pătrar sângele nopții se scurge verde onctuos în perfuziile strigoilor umbrele inimii

aceasta nu este o poezie de dragoste nici vreun discurs redundant despre reflexe necondiționate și neasumare dragostea este o pandemie neeradicată încă deși a intrat de mult în remisie din

Sfârșit de vară ca un ultim tangou la Paris Argentina e prea departe pentru doi novici întârziați abia am învățat poziția corectă a brațelor cum să ținem capul pe spate ușor

ca să vorbești bine trebuie neapărat să ai un simț al limbii special papile gustative receptive la diferențele graduale dintre cald și rece dulce și amar aici și departe nu te

am început să iubesc frazele scurte nu mai suport lungimile moi propoziții fade ce atârnă în colțul gurii pocnetul poeziei strivite de tocuri goale e îngrozitoare risipa de cuvinte risipa de

vă amintiți când ați avut ultima dată... ăăă...păduchi sau măcar o pereche de lindini agățate în voiajele interne sau internaționale rezervate last minute în sala de așteptare pentru economy

Deschid scrinul vechi al bunicii scot din portfard un ruj expirat și desenez apăsat un graffiti obscen pentru fiecare zi nememorabilă în cel mai obscur loc de pe abdomen. Pe umărul stâng

Merge pe tocuri ortopedice o combinație inedită de Giocondă și Mefistofel și-ar da regatul cu prinț cu tot pe zece ani mai puțin deși are încă o rezervă consistentă de săgeți bine ascuțite în

În fiecare urcuș există arhitectura piramidei din Gizeh și în fiecare coborâre presimțirea unei prăbușiri controlate pe orizontală lucrurile sunt mai simple geometria s-a ocupat temeinic de

ploaia de vineri miroase întotdeauna a plecare iminentă depărtările deschid evantaie albastre prin plânsul norilor viața e o sală ieftină de așteptare populată de spectre greoaie bântuim

Coloane de molii străvezii se scurg pe străzi anonime amintirile unor timpuri ciudate când nu aveam teamă să ieșim să dansăm să iubim când moartea era la distanță de o eternitate și un

măștile ne desfac fețe fețe avem nasuri de plasture și ochi de egrete hăituite constant în bătaia puștii frica ia prizonieri voluntari rechiziționează sentimente am primit iubirea pe

* două bărci roșii alunecând pe mare - râsul gheișei * petale de crin risipite pe apă - fată pe gânduri * în vechiul dulap rochia de mireasă - cireș înflorit.

și-a întins falangele roase ca trei puncte de suspensie gura o pungă de praf scuturată și strânsă cu nodul zâmbetului strâmb limba, burete uscat răzuia vălul moale de trecerea vorbelor de pe

Venea sfârșitul lumii cu o zi mai devreme decât fusese prevăzut de profeții deveniți analiști poetici. Roiuri de trecători dădeau năvală în supermarketurile virtuale să-și facă rezerve de

Sus cerul deschis coroane de lauri cortegii de sfinți rugăciuni furibunde jos corpul umflat sfârtecat de dureri valuri de sânge dejecții pretutindeni Dumnezeu în mijloc copilul

Strada cenușie a luat forma sufletelor noastre tot mai rar câte o mașină trece indiferentă peste umbre asfaltate întotdeauna ambulanța întârzie

Închid ochii deschid pumnul ghicesc ce va fi de această dată: o foarfecă bine ascuțită în inima mea de hârtie creponată.

Căutam o păpușă cu aspect lumesc ceva de mărime medie nepretențioasă să se potrivească cu voiajele mele repetate între Ferentari și Nisa - genul care dacă o apeși o dată pe

Ștefănel avea o problemă încă de când învățase să vorbească: nu înțelegea deloc limbajul figurat. De pildă, dacă i se spunea: „deschide bine urechile!” își băga degetele în orificiile auriculare

Mi-e versul, maestre, stingher între tine și lume au rămas prea multe tăceri de când tu și noi măsurăm eternitatea diferit nu mai dansează dalta pe piatră, gând cioplind, piatra nu mai cântă a

Singurătățile nu se adună se multiplică metastazând oglin-zile în care privim cum timpul ne spulberă rând pe rând visele ne mușcă din inimi cu gură de crivăț și ne sculptează cu precizie