dimineața
mi-e imposibil
să deschid ochii larg
spectre stranii îmi cântă pe pleoape
sonata lunii în ultim pătrar
sângele nopții se scurge verde onctuos
în perfuziile strigoilor
umbrele inimii
aceasta nu este
o poezie de dragoste
nici vreun discurs redundant
despre reflexe necondiționate
și neasumare
dragostea este o pandemie neeradicată
încă
deși a intrat de mult în remisie
din
Sfârșit de vară
ca un ultim tangou la Paris
Argentina e prea departe
pentru doi novici întârziați
abia am învățat
poziția corectă a brațelor
cum să ținem capul pe spate ușor
ca să vorbești bine
trebuie neapărat să ai
un simț al limbii special
papile gustative receptive
la diferențele graduale
dintre cald și rece
dulce și amar
aici și departe
nu te
am început să iubesc frazele scurte
nu mai suport lungimile moi
propoziții fade ce atârnă în colțul gurii
pocnetul poeziei strivite de tocuri goale
e îngrozitoare
risipa de cuvinte
risipa de
vă amintiți
când ați avut ultima dată... ăăă...păduchi
sau măcar o pereche de lindini agățate
în voiajele interne sau internaționale
rezervate last minute
în sala de așteptare pentru economy
Deschid scrinul vechi al bunicii
scot din portfard un ruj expirat
și desenez apăsat un graffiti obscen
pentru fiecare zi nememorabilă
în cel mai obscur loc de pe abdomen.
Pe umărul stâng
Merge pe tocuri ortopedice
o combinație inedită
de Giocondă și Mefistofel
și-ar da regatul cu prinț cu tot
pe zece ani mai puțin
deși are încă o rezervă consistentă
de săgeți bine ascuțite în
nu plânge Zorobabel
azi mă despart de tine cu același sentiment onctuos
de desprindere a untului de pe felia de pâine
e greu să dezlipești un leucoplast de pe suflet
să te rupi de cineva care
În fiecare urcuș există arhitectura
piramidei din Gizeh
și în fiecare coborâre presimțirea
unei prăbușiri controlate
pe orizontală lucrurile sunt mai simple
geometria s-a ocupat temeinic de
ploaia de vineri
miroase întotdeauna a plecare iminentă
depărtările deschid evantaie albastre
prin plânsul norilor
viața e o sală ieftină de așteptare
populată de spectre greoaie
bântuim
Coloane de molii străvezii
se scurg pe străzi anonime
amintirile unor timpuri ciudate
când nu aveam teamă să ieșim
să dansăm să iubim
când moartea era la distanță
de o eternitate și un
măștile ne desfac fețe fețe
avem nasuri de plasture
și ochi de egrete hăituite
constant în bătaia puștii
frica ia prizonieri voluntari
rechiziționează sentimente
am primit iubirea pe
*
două bărci roșii
alunecând pe mare -
râsul gheișei
*
petale de crin
risipite pe apă -
fată pe gânduri
*
în vechiul dulap
rochia de mireasă -
cireș înflorit.
și-a întins falangele roase
ca trei puncte de suspensie
gura o pungă de praf
scuturată și strânsă
cu nodul zâmbetului strâmb
limba, burete uscat
răzuia vălul moale
de trecerea vorbelor
de pe
Venea sfârșitul lumii cu o zi mai devreme
decât fusese prevăzut
de profeții deveniți analiști poetici.
Roiuri de trecători dădeau năvală
în supermarketurile virtuale
să-și facă rezerve de
Sus
cerul deschis
coroane de lauri
cortegii de sfinți
rugăciuni furibunde
jos
corpul umflat
sfârtecat de dureri
valuri de sânge
dejecții
pretutindeni
Dumnezeu
în mijloc
copilul
O, cum se ciocneau, cum se-nfruntau orgoliile noastre
ca două corăbii de luptă încleștate în larg -
dedesubt, închise în cală inimile tăceau,
doar șerpii-gânduri șuierau țintuiți de catarg.
Căutam o păpușă cu aspect lumesc
ceva de mărime medie
nepretențioasă
să se potrivească cu voiajele mele repetate
între Ferentari și Nisa -
genul care
dacă o apeși o dată pe
Ștefănel avea o problemă încă de când învățase să vorbească: nu înțelegea deloc limbajul figurat.
De pildă, dacă i se spunea: „deschide bine urechile!” își băga degetele în orificiile auriculare
Mi-e versul, maestre, stingher
între tine și lume au rămas prea multe tăceri
de când tu și noi măsurăm eternitatea diferit
nu mai dansează dalta pe piatră, gând cioplind,
piatra nu mai cântă a
Singurătățile nu se adună
se multiplică metastazând
oglin-zile în care privim cum timpul
ne spulberă rând pe rând visele
ne mușcă din inimi cu gură de crivăț
și ne sculptează cu precizie