Ela Victoria Luca

Orașul. Toți îl trăim, foarte personal. Toți îl descriem, după întâmplările noastre, după imaginile care ne rămân. Citind aici și cel ce știe, și cel ce nu știe, desigur simte viața pe care am încercat să o descriu aproape de răsărit, în felul meu, atunci. Mulțumesc, Liviu, pentru că ai simțit emoția dincolo de metalicul cuvintelor.

Marinela, un titlu acum arată o realitate, dincolo de metaforă. Mulțumesc pentru locul pe care ți l-ai ales. Te aștept mai departe acolo unde simți.

Dana, ai intuit bine. Undeva existau și anumite știri de la ora 5, însă era a.m., nu p.m. Plimbarea era de fapt un drum, acre s-a transformat într-o poezie. Altfel decât felul meu de a scrie până acum. Inspirația a fost orașul, o anume imagine a lui, la o anume oră, cu întâmplările ce mi se întipăreau pe retină și mai departe. Versuri lungi am ales să scriu în ultima vreme, uneori le pot structura bine, alteori nu. Da, este esențial pentru mine melosul unui poem, alături de alte expresii. Mă bucură să văd cât de limpede îți este acest poem. te mai aștept.

Ela

La unele poezii m-am grăbit, reucnosc. La aceasta nu. Fiecare cuvânt își are locul și rostul, chiar dacă există și înainte, și după Ovidiu. Trandafirul japonez, primul, are o simbolistică anume și retrimite la începutul poezioarei.
Mulțumesc pentru trecerea pe aici, este prima ta apariție pe pagina mea, bun venit.
Ela

Livia, ai simțit poemul din toate perspectivele și asta mă bucură. Fiindcă oricât de nereușită este sau nu o poezie, mesajul ajunge aoclo unde poate ajunge. Mulțumesc, vei găsi și schimbarea.

Virgil, mulțumesc pentru intenția bună. Poate că este una din gafele mele de a scrie ceva bun într-o formă aproape neplăcută unor oameni. Dacă titlul este prost ales ori dacă finalul \"zdrăngăne moartea la ora cinci\" nu este congruent cu anumite stiluri, asta nu este decât limita mea, probabil.

Alina, numele și nick-ul meu sunt schimbate și cu acordul subsemnatei. Nimeni nu alege pentru mine ce am eu de ales rațional și conștient. Și am comunicat asta pe toate căile de acces posibile. My innocence is steel true, for ever.

Ela

Despre copii care pier în brațe sau despre maternități unde se moare se poate scrie fiindcă se trăiesc, într-un realism frisonant sau dureros de viu.
Știu că sună rău \"nesemaforizate\" (mai apare prin poeziile moderne), însă în acest decor descris aici, decupat din realitatea orașului la 5 dimineața, cred că se poate trece peste stare. Fiindcă nu o stare am exprimat de astă dată. Despre cealaltă sintagmă, mă voi gândi dacă voi modifica acel roșii, deoarece intră în cromatica poemului - se poate observa că am ales în acest \"tablou\" anumite culori, cu semnificațiile lor implicite. Desigur că accentuarea deranjează, și știam acest lucru, dar într-un realism frust se poate suporta și asta.
Da, mesajul este tragic, pe deplin. Uneori ni se întâmplă și tragicul, nu doar comicul, dramaticul, banalul etc. Nu uita, lucrez cu copii suferinzi, uneori chiar pe moarte, simt intens asta aproape zilnic.
Mulțumesc pentru acest pasaj atent prin poezia unei dimineți prea timpurii.
Și, în privința numelui, a fost o decizie în 3 oameni și 30 secunde. Numele \"Lucaci\"... îl poartă destui români. Știu ce cuprinde, asta este. Nu mai schimb, cât voi fi pe agonia, așa va rămâne numele meu, aici.

Și hai să lăsăm plicitseala, ca și cuvânt, să ne-o închipuim ca tablou, nu în noi, ci în afara noastră. Să o pictăm în alte nuanțe, aproape de plăcerea de a o simți. Eu am o nedumerire sau un deficit din naștere: nu mă pot plictisi, așa cum nu pot simți indiferența. Voi face un \"studiu\" al acestei picturi de când lumea în noi. Poate doar saturată de ochii aceia de \"gobius melanogastus\" voi putea să ies din poem cu ape mai verzi decât conservantul vieții.
Și în loc de final, uite Nanule ce îmi veni mie aucm în gând: \"On ne peut atteindre l\'aube, sinon par le sentier de la nuit.\"

Drag, Ela

Mulțumesc pentru corectare (al doilea \"n\" de la innocence lipsea) și pentru sugestiile propuse. Nu pot adăuga un atribut. E îndeajuns ca sunt prea multe etaje. Nu contează cum sunt, gipsate, din aluminiu, piatră sau chirpici. Ci sentimentul că nu se sfârșesc, că ești mic într-un fel de zgârie-nori al răului. Acesta era mesajul.
Mi-a plăcut versul modificat de tine \"încât fug de viața repezindu-se în sus\" și l-am inclus ca atare.
Spațiile dintre strofe, la anumite poezii, simt că sunt necesare pentru delimitarea unui respiro între tablouri sau stări, sau pentru a marca treceri dintr-o dimensiune în alta. Voi reflecta la a le reduce uneori, dar acolo unde simt că e bine să își aibă locul, le voi păstra.
Mă bucură să fiu citită astfel.

Drag, Ela

Poem-mărturisire, confesiune a credinciosului orb uneori din noi, căutând, \"pe marginea tristeței melancolie\", acea lumină de dincolo de el.
Ruga \"la frângerea pâinii\" - nobilă metaforă, Maria. Uneori ai măiestria de a picura cuvinte ca niște lacrimi de ceară din lumânarea spiritului niciodată apus.
O vizuală în care și imaginea și cuvântul, îmbinate în armonie, aduc cititorului câteva clipe \"ce chipul ți-l descrie\", în frumusețe fără umbre.

Drag, Ela

Uneori orașul traversat la orele pustii, din noi, din el, are o altă imagine. Știrile auzite, străzile, intersecțiile, schimbările, nașterile pe alte culoare, morțile în alte saloane. Și așa mai departe...
Mulțam pentru cum ai simțit ploaia aceea.

Drag, Ela

Imposibilă atingere, mereu departele dintre noi, implacabil, ce tulbură \"eul acela ascuns din adâncul liniștei potolite\". Aproape doar amintirea trăită într-un \"pustiu golit de iluzii\", într-o realitate în care tot ce rămâne este \"cît de frumos valsam noi deasupra prăpăstiei ancorată în văzduh\".
\"Fântână de dragoste\", frumosă definire a sentimentelor în adâncul lor mereu proaspăt, izvorât din pământul sufletului.
Apreciez aceste gânduri pentru felul în care autorul se lasă pe luciul de apă al ideii pentru a străbate fiecare val de trăire într-o metaforizare a ceea ce este greu definibil în noi înșine: pierderile, acest \"niciodată aproape\" de care nu ne putem feri vreodată.

Drag, Ela

Poem al iubirii născute într-o copilărie a trăirilor, încercate matur, \"spate în spate\", atemporal, aspțaial, nu mai contează decât forma pe care o dai simțămintelor. \"Rezemați de un stâlp\", mereu o susținere necesară pentru ca ceea ce poate fi frânt să nu se frângă. Privirile îndreptate spre un departe, \"dar nici unul din ei nu avea curajul să îl părăsească pe celălalt\" (aici aș fi renunțat la \"din ei\").
Versul final este deschizător de altă poveste, aceeași, poate alta, poate doar gândul lor lăsat pe un reazăm.
Nu uităm, doar lăsăm undeva deoparte, adânc în noi înșine, dincolo de \"stâlpul conștiinței\"; oricând, orice, oricine poate face să reînvie o amintire, o stare, o trăire, un chip.

Drag, Ela

Liric feminin, poem scris cu o anume grație a cuvintelor alese fără somptuozitate, doar acea tușă fină ce face din poem un tablou al timpurilor interioare. O călătorie dinspre linia orizontului \"desculț de griji\", fără să \"să legi șireturile anotimpurilor\", atunci când înserarea ce ți se pare \"atât de veșnică\" încât \"se va mula pe spinarea ta
drumul\", spre marea care \"nu se termină niciodată\"... Timpuri ce se doresc a fi eterne, precum în finalul oniric al poemului:
\"copii singuratici îngerii
înalță zmei de hârtie
din visele acestei nopți\"

O singură precizare aș face: aș despărți în penultima strofă
versurile \"și cum vâslește un mal
spre celălalt la umbra lui\" sub forma: \"și cum vâslește un mal spre celălalt/la umbra lui verde/...\". Firește că este o simplă sugestie determinată de felul cum îmi transmiți atât imaginea, cât și sensul și muzicalitatea interioară. Alegerea îți aparține, desigur. :)


Singuartică aproape și în aceată noapte, poemul tău mi-a lăsat un vis și un zmeu de cuvinte în zbor.

Mulțumesc, Erika, pentru fidelitatea cu care îmi citești, mereu profund, scrierile, simple sau nu cum sunt ele. Îi luăm pe oameni și scrierile lor așa cum sunt, atunci când ne supunem altor legi decât cele firești, devenim simple marionete. Te aștept cu drag oricând.

Ela

Impresia mea, citind și recitind poemul, este că prima strofă este oarecum decupată de întreg și ca stil, și ca sens.
Parcă totul ar începe să aibă intensitate și imagine clară începând cu versurile:
\"aș fi vrut să găsesc undeva
printre cătușele chinuite de rugină și încarnate
ca prelungiri firești ale unei lacrimi fugite de-acasă
o lagună în spațiul acela de unde lipsește o coastă
o bucățică de eu
dumnezeu\"

Un alt poem al dialogului cu un creator al omului, zeu sau Dumnezeu. Ca și cum, în zilele acestea, o parte din noi se lasă neputinței, se înalță din ea prin rugă, revoltă, luptă, scriere, sublimare, prin orice îi stă în putință ființei de a se simți continuu vie și cu sens atunci când
\"inventați din prea multă plictiseală de un zeu
fără nume s-acopere o halcă de-adam
cum necum
captiv într-o entitate ratată de eclipsele ultimului secol\".

Re-crearea lumii, un alt Adam, o altă Eva, dincoace sau dincolo de metafore și cuvinte, care să rămână în paradisul unei alte lumi posibile.
Poate fiecare vis al poetului se transformă aici în vers și atunci, în realitatea interioară, mai presus de imperativul existenței, rămâne poemul, creația, ceea ce ne face să lăsăm pe pământ dovezile trecerilor noastre.

Rămân și remarc acest poem care vine în tandem cu realități trăite și în/de noi, oamenii acestor timpuri, clipe \"ca un șarpe de înțelesuri/logice în spirala lor nesfârșită\".

Felicitări.

Drag, Ela

\"nu îmi pot explica modul cum a făurit Dumnezeu un plan pentru fiecare mă întreb dacă eșuează cui aparține atunci planul b și dacă are nevoie de desene\"

Început de poem ca o revoltă mocnită împotriva unei predestinări \"desentae, schițate\" de mâinile unui Dumnezeu sau altceva. Poemul se continuă printr-un discurs interior cu adresabilitate \"outside the window\", acolo unde ne izolăm în false vieți, \"încât e imposibil să nu ne intersectăm de câteva ori\".
Deosebită definire a omului aici, ca un fel de curbură a ființării într-o coloană aplecabilă, mereu supus unei deități anume, până la capăt: \"omul e o curbă începând de la spate și are marginile notate cu majuscule\" (Om, Aum...)

Aș fi oprit poemul la versurile \"lance care mă străbate de la o vreme ca și cum aș fi o stradă lungă la capătul
căreia întunericul își arată obiceiurile.
e întuneric în miezul morții\".

Posibil că ai ales continuarea pentru a sublinia încă o dată înșiruirea nedreaptă sau nu a vieților ce curg infinit, prin indelebila lor finalitate individuală.

Rareori las semn, însă atunci când aleg, probabil nu este o simplă întâmplare a firii.

Drag, Ela

Anana, da eu sunt și așa voi rămâne cu numele cât va fi să scriu aici. :) Mă bucură că ai văzut drumul prin viață, cu oglinzi răsturnate, acoperite și amintiri din alt viitor. :) Pe curând, ne regăsim pe aceleași scrieri.

Erika, ar fi bine să putem invita la masa sufletelor numai oamenii care ne iubesc și pe care îi iubim. Însă uneori se răstoarnă oglinzi. Voi reveni și voi răspunde acolo unde sunt cărările vieții descoperite în alb. Mulțumesc pentru cuvintele pe care mi le presari.

Drag vouă, Ela

E, de când lumea, același balans între a fi noi cei ce alegem, rațional sau din diferite conștiente și inconștiente tipuri de selecție a ceea ce facem și suntem, și, la celălalt pol, a fi \"ghidați\" cumva, în esență, de o \"scriere\", un destin, un om, o \"frunte\", și așa mai departe. Suntem, în multe feluri, \"între\" extreme.
Claustrofobie? Departe de. Poate doar senzația că în acele vase de sticlă viața fusese cânva și noi eram doar privitori la o scenă a lumii vii.
Mulțumesc pentru că poți lua alegerile în gând.

Drag, Ela

Deși am comentat deja acest text, și rareori mi s-a întâmplat în aproape 9 luni de când sunt pe site să revin cu un alt comentariu, mă simt datoare etic să fac o adăugire.

Autorul acestui text a solicitat încetarea polemicilor. Cred că este timpul să îl respectăm. Îmi pare rău că trecem, pe rând, la orice nivel uman și virtual, printr-o \"tăiere necesară de aripi\" sau printr-un călcat cu bocanci peste uman.
Să ne respectăm unii pe ceilalți și pe noi înșine pare să rămână în utlimul timp un deziderat utopic.
Da, sunt oameni, printre care și subsemnata și autorul textului, care nu au cerut vreodată nici nivel, nici stele. Ci doar un acces tehnic la fotografii și scrierea cu italice. Uneori se acordă, alteori nu. Aici nu este nimeni vinovat. Însă de multe ori ajuns la atacuri și logosuri interpretative dincolo de realitatea interioară și exterioară a autorilor.

Daniel, propunerea ta referitoare la redeschiderea forumului pentru membri s-a relansat și la Agigea. Propunerea rămâne în discuția editorilor, desigur.

Bogdan, adăugirea mea sper să nu declanșeze alte reacții. respect ceea ce se întâmplă până la limitele ce depășesc bunul simț și legile firii.

Cele bune,
Ela

Discret în a figura stări grave, cu o tentă de \"nonculoare\", afirmi tu, eu desprind nuanțe de trăiri limpezi între \"jumătăți de riduri\" și \"pustiu în vene\". Cred însă că accentuarea \"frig în atrii\" după ce ai descris anterior deja \"trec la cald\" nu mai era necesară, ori poate o altă expresie a stării ar fi adus o nuanță în ton cu ceea ce simți atât de intens.
Un discurs în dialog, ușor descriptiv, care lasă totuși cititorului o lectură în doi timpi, căci desprinzând vers cu vers senzația este de universuri ce interferează până la un punct în care se șterg \"opțional frânturi de vise virtuale de iubire\".
Un poem la care am ales astăzi să nu mai vin cu o contră, deoarece nu aș dori:
\"din necuprinsele-mi tristeți tranzitorii

să îmi

\"reconstitui discretă euforii vesperale\"

Acest vers final reîntoarce sensul în spirală spre început. Frumos poem, Bogdan.

Drag, Ela

Căutare dincolo de cernelurile uscate de împăunarea metaforelor goale de trăire, răscolire a stărilor de șerpii deja ghemuiți, \"învârtitori\", amintire a plecărilor și venirilor ca-ntr-un balans de neîndurat uneori, \"din albul tãu, mai fum, de nume-al nu știu cât\", sonetul acesta așternut în valsul gândurilor și imaginilor de nedesprins de pe suflet pare să aibă o \"scenă psihică\" altfel decât cea obișnuită mie, aici, în paginile tale. E un pas înspre o altă direcție lirică, deși o așezi sub semnul întrebării, căci nu este nici foarte shakesperian și nici în lumina carnavalului venețian ascultată muzica acestor versuri. Pare un amestec de ritmuri, în care nu te pierzi, ci esențializei în final, în ultimele două versuri, tot ceea ce nu este îndeajuns:

\"Și-acum, când neaua de alt an e nor sãtul,
învãț cã te-am iubit prea mult, dar nu destul…\"

Eu m-am împiedicat în pirutea titlului, tare mi-ar fi plăcut să alunec printre zăpezile acelea de altădată când alegeai un fel de \"cheie sol\". Mai aștept, următorul tren-sonet va purta un nume ales în armonia ta interioară, cu rănile închise.

Semnul meu aici este de carte.

Drag, Ela