din viață rămâne o cutie de lemn. refuzul

o cutie de lemn ? maybe un sicriu putrezit la 2m sub realitate. sper ca furia ta sa nu vuiasca ca un vulcan, altfel nu ai putea sa scrii poezii atat de frumoase. :)

Da, viața o furie dezlănțuită care adună tot (se adună)într-un întreg, \"cutia de lemn\",\"adun tot/ dezordinea din oameni fețele bizare/ visul care se prelinge din ochi\", și un final dur, dar frumos:\"sparg ziduri/ până când din pumnii mei nu mai rămâne nimic\"
Citesc poeme etalon și mă bucur.
La mulți ani, doamna Ela
Cu sinceritate,
Teodor Dume

o singuratate ca in camera lui van gogh vazuta printr-un obiectiv enorm, deformant. excelente primul si ultimul vers, si mai ales \"de atunci diminețile număr în gând cutii\", ceea ce inseamna trei lovituri geniale in acelasi text. o imprecizie: [crusta?] de nebunie peste care se întinde viața.

În pubelele existențiale sunt aruncate memoriile – etuve în care ard amintiri desuete -, “dezordinea din oameni”, visele prefăcute cenușă și spulberate de vântul deziluziilor, “crusta de nebunie” depusă ca un jeg pe pielea normalității și morțile aparente din noi.

poezia asta adună revolta, traumele, eroziunea interioară. impresia de forță oarbă ieșită din matcă, de zbatere și agitare insuportabilă. atmosfera stranie sub presiunea adevăratelor trăiri, amintiri poate, capătă un spirit reflexiv care-i dau consitență lirică unei vieți trăite în diapazonul pierderilor - atemporalitate, tristețe resemnată, dar și luciditate. rînduri sfîșiate, cuvinte care stau la pradă, vechemență c(ă)utată. granița dintre melancolie și nerv pare extrem de fluidă, cu toate formele fixe ale discursului care au trecut prin filtrul simțirii. gîndul curge de la întreg spre parte, de la impresie la expresie. nu atît insurecțională cît personală, starea pare a fi efervescentă chiar și-n tonalitate joasă, aproape de șoaptă. o contropitoare tristețe, deprimantă, arheu al limitelor umane, fără inhibiții, care evită rigoarea și inexpresivitatea funciară a conceptului.

o retinere am avut fata de comparatia si fata de ultimul vers cuprinse in prima strofa (daca aduc sau nu un plus in context).
dar chiar mi-a placut poezia. si am vrut sa iti spun de cand ai postat, dar drept e ca am cam devenit un mic (?) oblomov in ultima vreme :).
e o poezie compacta, scrisa bine, cu forta, fara supralicitari, cu un final de impact. si ce imi place cel mai tare e ca nu imi lasa niciun moment senzatia cautarii unei strategii de captare a interesului cititorului, desi o face. nevroza aia individuala (stiu ca acum am intrat pe terenul tau, dar trebuia sa ii spun cumva :) ) e excelent prinsa in text.

Ecaterina, am fost aseară la un film bun și mi-a rămas o replică din scenariu: \"nu se mai poate speria vreodată de moarte acela care a fost pe cale să moară măcar o dată și ar mai vrea să se întoarcă la viață, așa cum nu ar vrea să-și lingă propria vomă\". E singurul răspuns care mi-a apărut acum în minte și care este în tandem cu poezia asta.

Marta, frigul ca un bărbat fidel te-a deranjat, știu, ca și pubela memoriilor. E firesc cumva să deranjeze asemenea percepții ale morții/vieții, dar așa mi-au apărut mie ici, lăuntric. Nu, eu nu scriu niciodată, aboslut niciodată pt captarea atenției cuiva, fiindcă știu bine că fiecare om este captat de altceva și nu poți scrie pt toți. Abia de poți atinge spiritul/sufletul/mintea unuia singur.

Mulțumesc vouă,

Ela

Cristi, să nu ne temem de ceea există în noi, orice ar fi. Nu putem fugi de noi înșine.

Teodor, așa este când aduni tot, în tine, imposibil să nu culegem și ceva furii.

Cătălin, nu e imprecizie, ci e un fel de a spune că pe un strat/o crustă de nebunie se întinde viața asta. Nu, nu genial, departe de mine, doar simplu, vers simplu.

Răzvan, la pubela existenței sunt resturi de noi, de aceea este esențial să lăsăm măcar câteva lucruri autentic bune și valoroase în urma noastră.

mulțumesc frumos, am răspuns acum fiindcă primul răspuns pt voi nu s-a înregistrat pe site și abia acum am văzut...
Sărbători Luminoase,

Ela