Anii tăi, Nia...

Într-un gând de fildeș așez o cireașă desprinsă de pe creanga acum înghețată, îmi spun că e prea rece să o las copilului, ar putea să înghețe de prea timpuriu și e... Încerc să o las o secundă la lumina bucuriei, poate reușește ea să scoată măcar sâmburele de viață și, în pământuri bune ascunzându-l, la anul va rodi un suflet dezghețat de roșul iubind. Privesc copilul, mă roagă să îi las carnea cireșei, nu o va putea înghiți printre zâmbete, nu îi va sorbi sucul dulceag-acrișor, nu va dispărea în el fructul, îl va păstra încă o zi, încălzindu-l în palme. Alerg în altă livadă, încerc să rog zeii și dumnezeii să îmi mai lase o cireașă, caldă, dulce, proaspătă, mai bună decât viața de mâine, să îi lase copilului măcar o singură cireașă să-și poată alina neliniștea că minunile pier odată cu visele, iarna, înghețând. Crengile prea pline, cireșe mii înghețate, tristețe în mine, caut, caut, strig implorând... Un alt copil îmi iese în cale privindu-mă mirat: \"Nu plângeți, acolo, în cealaltă parte a grădinii sunt mii de cireși în floare, vor rodi curând... Eu am deja în mine sâmburii lor.\"