Ela Solan

eu niciodată nu privesc înapoi drumurile anii sau ochii rostogoliți peste urmele mele rămâi astfel doar tu punctul în care mă întorc mereu fără amintiri tu singura femeie pe care o iubesc și

Taie șoapta asta din mine și du-o, doar ea mai poartă în ochi chipul gândului din coasta căruia am ieșit; ce curgere zadarnică spre cuvânt, ca și cum eul ăsta rugos ar putea evada din

eu vrea să se facă doctor pentru că mama i-a spus daca ajungi popă sau doctor o să câștigi o grămadă de bani mama e tare mândră de eu asta în puținul răgaz pe care îl are între două operații

de cand ți-ai îngropat ochii în pielea mea adorm cu pământul pe buze știi acum locuiești într-o respirație iar locul tău la masă e gol se lățește peste sânii mei grei de atâtea plecări este

singur la masă / singur lângă orele cenușii în care habar nu ai ce să-ți spui / te primești ca pe o rană deschisă / aștepți nemișcat / apoi întinzi mâna după o nuanță / ceva roșu ca rochița ei vara

ziua îmi lasă un grăunte de lumină în palmă nu-mi trebuie îi spun mă arde soarele ăsta care crește din el și nu găsesc cuvântul potrivit să stingă arsura merg pe drumul tău zi și simt cum mă apui

astăzi vântul mi-atinge părul cu șoapte culese dintr-o dimineață pe care am uitat să o respir cenușiul rezonează pe timpanul memoriei cu trecerea prin curtea spitalului s-a întâmplat într-o

dincolo de acest zâmbet strivit sub intensitatea tăcerilor reci sunt eu lumina suspină pe tâmple cortina coboară încet în spatele ei voi lăsa să se prelingă umbre pe trupul chircit în

plecarea nu înseamnă uitare tu stai la capătul nopților mele ca o lampă aprinsă ca un contur familiar de la care măsor distanțe fără să știi că sunt un fluviu cu zile cascade fără să vezi cum

era dimineață stăteam împreună la masa aceleiași toamne ca doi copii pe o creangă de gutui mușcând din același fruct și nu ne păsa că frunzele se zbârcesc se încovoaie și se aruncă singure în

Oglindită-n cer, în amintirea zilei candelă arzând...

Stau în sala de așteptare a unui cuvânt nerostit încă, îi tot fac portretul pe o coală de gând, sunt atâtea litere în mine, atâtea așezate la rând, câteva silabe trec, lasă urmă adâncă, dar eu

mi-am pierdut umbra o caut în fața ecranului alb fgh îmi spune tastatura eu cred fiecare gol haină pentru strigătul ei umblu prin mine deschid ferestre închid uși în urmă devin zid aștept

la o masă ovală se bea cabernet sub țigările fine zâmbete abia perceptibile croșetează prin secunde ovale ecoul unui cântec știut cântecul acesta l-am învățat prea demult pe când degetele

un oboi cântă în surdină la margine de pădure prin inele de sunet copacii își trec degetele răsfirate trecătorul privește cu ochiul întredeschis al înserării buzele de întuneric din adâncul

rostogolesc fiecare oră albă spre cerul sidefiu al zilei, sculptez aripi de înger în stânca revenirilor mele, îmi leg nestatornicia cu lanțuri de clipele care se succed și-aprind în taină

după o noapte în care ai alunecat în spatele lor să deschizi ochii și să vezi doar pereții albi ai stomacului rumegând necontenit zilele toate în care ai fi putut să te ridici de la masă și cu

fiecare zi e o coasă la intervale de iubiri trăirile se adună snop deschid un câmp proaspăt plivit în care te plantez ești singurul bărbat cu tălpile înmugurite în mine ascund toate plecările

viața din firul ăsta de iarbă mă face să mă unduiesc sub atingerea gândului încotro să o iau doamne când pajiștea ta infinită și atât de frumoasă îmbie pașii spre toate direcțiile mă pierd

spectrul luminii fragmentează uitarea rânduind-o în zile întoarcerea nopții un fel de așezare în orb într-un templu în care au ars toate poveștile lumii rămâne doar mirosul de câmp ștergând

deja s-a spus tot s-a vorbit despre cer ca un giulgiu imens sub care se descompun inimi încă vii printre silabe tăceri colcăindu-ne încheieturile pământul acoperindu-ne în timp ce din miez

noaptea își ascute ghiarele în inima mea de când ai plecat toate fiarele lumii stau la pândă le simt frământându-și hulpav nările ca în secunda dinaintea atacului și nu mă tem pentru că locul

locuiesc sub propriile-mi tălpi de unde aud cum toate brațele smulse își caută rădăcina în lumina pură dintre două zvâcniri ale inimii îmi icnește pământul cosindu-mi muguri de iarbă prin

câteva ruine în mine privite de sus par a fi o delimitare îmi amintesc de cetate și cum treceam printre ziduri căutând o fereastră visam că-mi las părul lung să urce dincolo pe el ar fi coborât