ELA

Culoarea emite. Se prelinge în cascadă. Acoperă febra unui pictor de prin casă, înaintea unui “peștisor de aur”. Acum, fiecare nuanță are partener de dans. Saltă cât o țin trimiterile. Îmbrăcată în costum de sărbătoare, îmi încântă privirea și îmi ațâță amintirea. Să-mi pun o dorință!

Primește în dar o lacrimă, un grăunte de nisip. Vei înțelege mai bine ce se întâmplă cu mine, cu magia, cu prea multe și prea puține, cu ce rămânem sau cu ce rămân… o scoică ori o perlă…, cu ce este în ouăle deșertului, de ce ar fi icrele perle, de ce zboară baloanele de săpun cu foc, de ce îți trebuie torent într-o moară, de ce sunt aripile mele de fluture și nu de înger, de ce nu amestec realul cu fantastical, de ce îl amestec și când, de ce am uitat să vorbesc, de ce… de ce…
Când o să vină vremea imaginilor pe care doar le simt, voi avea amnezie.

Zbor fără mângâiere.

Pentru a cauza magie în fața ochilor, îmi implic conștiința. Observ lumea exterioară, ciudata și nebuna înțelegerii: spiritul. Modific realitatea, ascunsă fiind, făcând-o mai concretă cu fiecare gând. Apoi, mă mir. Gândurile îmi influențează corpul printr-o intenție în care nu am încredere, ca o copilărie.

Pasărea călătoare trece printre nouri și mare, pierzându-se în raze lucitoare.

Perseverența tăcerii așteptă invitația unui drum lung pe povârnișurile necunoscutului. Într-o clipă trezită în țipătul pescărușilor din clopotnița azurie a cerului primitor, cătușele nesfârșite ale zidurilor invizibile nu se reflectă pe trăsăturile frumoase și distinse ale țărmului îmbrăcat în neliniștile absurd de verzi ale “rochiei de mireasă”. Voiajul este o colecție remarcabilă, răsărită din adânc cu fiecare freamăt grațios, cât să contamineze cu nebunie blândă și inofensivă discernământul meu, apăsat în urme. Umbra mă cheamă ispititor în oglindirea ei rătăcită, lasându-mă în mângâierea vântului sălbatic, expulzat dintr-un munte de rafinament. Pasiunea mi-a alergat pieptul fară să-i aștept pornirea refugiată de lume. Mai înainte să-mi cuprindă subtilitatea gândului sublim, i-am oferit ospitalitate, întinzându-i un zâmbet, fără să o întreb prea multe despre dezordinea prăbușită în accente dense și nedescifrate, de care ochii nerăbdători îmi exclamau fara cuvinte.

Tendențioasa învolburare presează miezul iar ghemotocul se ascunde în mărgean.

O ceață groasă a șters contururile. Albul pământului, ca o ciupercă uriașă crescută în el, face gazonul vălurit să pară jilav și vâscos.
Cum de poți urmări cărarea?

Sper că, într-o zi, voi ști ceea ce sufletul meu a îmbrăcat cu greu; pași atât de ușori, care dor, care merg fără să vină, care privesc fără să vadă, care lasă urme fără să se contopească.

Din când în când, se oprea din pictat și din povestit și mă privea fix. Nu atât pentru mine, cât pentru priveliștea lăsată de povestea ei pe chipul meu.

Gândul îmi intră fără mine-n delir,
răsfoind cute adânci cu refrenuri.

Floarea crescută pe-un colț e cărare,
și plouă în casă prin dans de nisip.

Zborul aduce din cer sfârșitul de vară,
ce-și caută nume și-mi plânge în palmă.

Desene din ceașcă visează frenetic
sărutu-ncolțit de urma buzele tale.

Rana se-nchide arzând sub atingeri,
topind gheața ce roade prin pleoape.

Când trage din pipă și vorbește încet, plictisit, eu îi sorb din cafea și mă fac că nu știu. Apoi, după ce gust un biscuit, mă-nfășor cu firul unuia care spune că a văzut un capăt de vis. Notează un gând și-mi aruncă un măr:
- Fi blândă, și-ai să cobori într-un zbor de cocor, pe-o coamă albastră.

Marea a plâns iar liniștea a lăsat ochiul curat. Iau pietrele mute din sac, să le-ncălzesc la mine-n poală, în șoaptă. Somn dulce, Bună Dimineață!

când vifornița-i răcită
stă și doarme în poieni,
peste galbenul din frunze,
peste oglinda mea de ieri,
îmbrăcând a lui spirală.

eu mă pierd domol pe trepte,
prin aroma unei pipe rătăcite
între visele rulate în mătase.
iar în pene, drept în pântec,
mă dezmiardă cu o măsură.