Eduard Zalle

De pe vertebre carnea mi se rupe, Căci stând de veghe, osul mi s-a frânt Și creierul ce craniul meu îl umple, A ochilor trufie n-a înfrânt. M-au ridicat pe-o ultimă colină Când trupul meu se

Eu sunt poetul cel mai trist Pe care lumea nu-l cunoaște Și dacă, totuși, mai exist, E pentru că în ochi îmi naște Mereu o lacrimă ascunsă, Mereu un cântec de albastru. Cu pana mea, de sânge

(după Mary Elizabeth Frye) Nu priveghea mormântu-mi și nu plânge, Nu sunt acolo. Nu pot dormi nicicum. Sunt mii de vânturi care suflă rece, Sunt diamantul, în zăpadă strălucind acum. Sunt

E viața asta o himeră goală Și m-am trezit în ea fără să vreau, Și-un trântor mie-mi zice: „scoală!”, Un imbecil îmi strigă: „bau!” E viața asta floarea cea desculță, În mână-mi crește o

Iubito, suntem jumătățile-mpreună Ale aceluiași, mereu, tot verde măr, Deși doar două, unii-ar vrea să spună Că nu-i de-ajuns, iar eu cumva, mă supăr. Am fost dintotdeauna jumătăți, tu știi, Dar

Ai putea crede tu că azi e o zi mai nebună, Descălțată de gri și cu arbaleta-ntr-o mână, Ca pe vremuri, când oamenii triști mai cântau? Mie, ziua de azi îmi zbiară-n urechi: „hau!”. Dezbrăcat

Te-aș fi iubit cum numai eu mai știu, Dar sunt neisprăvit, sunt damblagiu, Mă-mpiedic și mai cad, mă mai ridic Și mă hrănesc cu vise din nimic. Iar mi se rupe apa în fâșii Pe buzele-mi crăpate

Te voi iubi doar noaptea, pe-ntuneric, În patul tău cu baldachin regesc, Iar mistuit de formele-ți divine, Să simt cum pe deplin mă întregesc! Te voi iubi și-n dimineți cu soare, Jos, pe

Eu te iubesc pe tine cum încă nu mai știu, Cu îndârjire oarbă, cu scâncete de prunc Și mâine și-altădată, când eu n-o să mai fiu, Să dai iubirea mea și celor care plâng. Eu te iubesc pe tine

în memoria lui Nichita Stănescu Nu pot vedea mai departe de orbul ochilor mei Din care renasc necinstit bătrânii atei... Și curvele cu ciorapii de plasă. Îmi place cum sunt, dar nu-ți

Am adormit în cântecul de flaut, Dar m-am trezit apoi nemângâiat Și m-am pornit ne-ntârziat să caut Iubirea ta pe cerul de cobalt. La antipozi trec caii de telur Cu coamele răsfrânte pe

Atât de mult m-am ridicat pe creste, Că am uitat de unde am plecat Și-n tumultul simțirilor agreste, Eu însumi sunt așa cum n-am visat. Ce-ai face tu să știi că-ți este viața Cum n-ai fi vrut

Mi-e teamă de lumea de-afară, De lumea ce naște dureri. Când pasul în stradă coboară, Strivește sub el primăveri. Mi-e teamă de soarele negru Pe cerul de plumb agățat, De țipătul viu și

Toți norii s-au deschis, ca la un semn Să treacă-mpărăteasa de argint a nopții, Pe inorogul ce pășea mândru, solemn, Iar stelele fugeau, care-ncotro, ca hoții. În ochii-adânci și reci plutea

Mi-a înghețat speranța un soare autist, Nu pot percepe lumea așa cum este ea, Drept care, fără voie, eu însumi un lutist Mi-am suprimat lăuta în cămăruța mea. Amanetează-ți morbul de-a

În pământul reavăn al florilor Crește nesiguranța-ntrebărilor: Cine ești tu? Cine sunt eu? Suflete rătăcinde mereu. Cad ploi nesfârșite de sus Și-un cântec de veacuri apus Mă face să cred

Sunetul cristalin al clopoțelului agățat deasupra ușii sparse tăcerea prăvăliei mici și cochete. De după tejgheaua din nuc lustruit apăru un bătrânel cu păr de zăpadă. Zâmbea întruna, iar

Zoiei Tu, inimile rupte le-ai pune într-un sac, Le-ai îngriji pe toate și le-ai tămădui, Tristeților amare le vii pe loc de hac. Fără deosebire, chiar poți a le iubi? Ai pentru fiecare

De-ar rămâne din mine măcar un poem, Versul ce-abundă în creier și-n sânge, Să mă citești, ca apoi să poți strânge Cuvintele toate într-un soi de harem. Să mă respiri dimineața, ziua și

Ce-ar fi, dacă-ntr-o zi și eu aș muri? Dac-aș pleca peste marea cea rea, Cânt pentru tine n-aș mai cânta? Ce-ar fi, dacă-ntr-o zi, n-aș mai iubi? Și cum ar mai fi dacă ai strânge Amintirile

Dacă mi-ai da, o, de mi-ai da Numai o zi din viața ta Þi-aș face numele renume, Pana, izvor de-nțelepciune! Așa-i grăi cu glas mieros Poetului, un diavol ros De gând meschin și