Ecaterina Ștefan

începutul și finalul dau o senzație cum că toate scrisorile sunt adunate într-un plic cu destinație către efemer. verbalizarea, personalizarea, substantivizarea emoțiilor imprimă siligiul sentimentelor trăite. cred că ai reușit să creezi o stare aici într-un altfel mod.

deși are nuanțe descriptive de proză, imaginile sunt destul de profund redate pt a fi încadrată în poezie. sunt imagini cu forță care te captivează citind, spre exemplu: \"Copacul și-a mestecat umbra și scuipă o frunză roșie\" sau ideea ceea în care copilul a dezlegat barca după care lebăda pescuiește luna. închipuindu-mi imaginea, văd barca fiind anume reflectarea semilunii în apă.

se poate desprinde cîte o idee din fiecare vers. cred că era mai bine dacă se insista asupra unui singur gînd construind într-o singură direcție deși oricum se ajunge la un numitor comun chiar și prin succesiunea de acțiuni (pt care ai pledat aici) care formează imaginea ceea din titlu. cred că ai scăpat un \"e\" în plus în versul final.

din poezia asta am desprins următoarele idei:
1) simți valoarea răutății în tine cînd tu mănînci și altul nu.
2) te simți bine cînd ai căldură iarna și nu simți atracție pt nudiști.
3) indiferent de suferințele altuia rezervate de soartă tu îți urmezi calea ta.
4) ai fi un nabab înțelegător, mărinimos și conștient.
5) dacă dumnezeu te lasă gol și fără casă eu n-am treabă fiindcă asta ți-e soarta + din final: dar cînd o să nimerești în rai, să mă ajuți.

mi se pare o poezie slabă și chiar copilărească. în plus se pierde ritmul mai ales în versurile care încep cu \"să nu caut\" lucru care strică armonia muzicală. așa tipuri de poezii se găsesc și-n atelier.

e atît de firav scris aici încît parcă parcă are să cadă ceva și eu întind palmele ca să prind. mi-a plăcut mult primul vers și puritatea sufletului scăldat în alb din final. e sincer, curat, izvorît dintr-o inimă plină de inocență.

fiindcă nu-ți știu adresa de mail nu pot să ți-l trimit dar îți las denumirea piesei și cîntărețul. \"Nek - Al menos ahora\", îl găsești prin internet. nu știu despre ce se vb acolo deoarece nu cunosc spaniola dar se potrivește ca atmosferă și mi se pare f frumos.
da, ziceam că tristețea-i uneori necesară, de aici și poate vindeca răni, cred. oricum e o noțiune mult mai complicată dar despre care se merită a vorbi/ scrie. cît privește \"orice e mai bun decît nimic\" e pur adevăr. nu-mi veni prompt în gînd acel \"orice\" generalizînd pînă la x. tristețea nu iese din ecuație și mai ales, nu doare.

aici cred că principalul fond tematic al poeziei îl formează sentimentele filiale de nostalgie. de altfel
foarte simplu redat și asta apropie de suflet. finalul bine direcționat prin etapizarea asta, trecerea treptată, îngustarea drumului, concretizarea într-un punct anume. deslușirea substratului optimist este facilitată de insistarea asupra ideii \"x este mai bun decît nimic\". îmi place faptul că articularea momentelor de tristețe au ca suport mecanismul psihic înclinat spre pozitiv. eu nu pot fi tristă decît în singurătate. cîteodată știu starea asta ca o necesitate, alteori doar o consecință de-a ambientului. și totuși, dumnezeule, mă întreb uneori cum oare putem fi așa triși sau singuri cînd e atîta lume în jur și atîta bucurie de împărțit. ascultam acum un cîntec
foarte trist în spaniolă și se combină bine cu textul tău. ce să mai zic, sad.

Sorin,
expresia poetică comprimată/ simplificată a întregului, sinklino a da însuși sensului un aspect sau altul, cristalizat nu atît prin metamorfoza stărilor cît prin siligiul identității de sine, spațiul se amplifică în funcție de adîncimea rezonanței, da, fără erori în orientare. aici depinde doar de care spații sunt raportate ideii de om ori axate în jurul ei ca logos al \"eului\".

Dia,
te salut și eu. atîta timp cît versul curge firesc în albia lui, pulsează și va pulsa prin venele/ arterele cititorului. racordată ca stare, căldura trăirilor implică revărsarea permanentă a gîndului în simțire, dăruirea de sentimente/ emoții în fiecare cuvînt exprimat dinspre sine.

Camelia,
dincolo de senzorial sau rațional, cînd nicio scînteiuță din suflet nu aparține cugetului, clipa poartă în sine urma cîntecului vieții. exterior privind - simțind - auzind - fiind, da, are loc personalizarea țărmului, mării și a ierbii, o, mai ales a ierbii, cînd dureros se lasă plecată sub pasul fără cruțare.

vă mulțumesc frumos.

în primul rînd aș vrea să mă opresc asupra asupra acelei picături în care am reușit să-mi cufund ființa, adică clipa de liniște între vînt și ploi. dincolo de dublarea șerpilor (în lănci de lumină/ lănci de scîrbă, în a doua parte s-ar potrivi specificarea adîncirii \"să-și scape scârba prin scârbă\") cu toată alergarea asta prin hăișurile zidului alb se ajunge la piramidă (dintre simbolurile culturii universale) pînă la urmă înainte de risipirea treptată, descompunerea, contopirea veninului cu apele mării. țărmul rămîne același.

bine că mai bate vîntul agoniei și pe ringul
unde papuașul nostru este cel hilar și viu
și ce bine e că eva contra coastă făcu schimbul
decît contra coasa ceea care duce în sicriu

primele trei strofe mi se par prea introductive dar ideea îmi place mult, rotunjimea ei. rostogolirea bilei odată cu ziua deasupra mormîntului care doar ar fi putut fi deci la nivelul presupunerii doar, cireșul ucigaș, spiritul animalic și mai ales finalul care este de-a dreptul superb -
invenție unică a celei mai frumoase morți, implicarea toamnei.

Mădălina,
chiar mă gîndeam să renunț de tot la prima strofa fiindcă nu-mi plăcea deloc felul în care s-a așezat mai ales în versul 2. am simplificat acum la minimum și cred că-i mai bine așa. mulțam că m-ai ajutat să mă hotărăsc de a schimba acolo.

în primul rînd vreau să spun că mi-a atras atenția titlul care-i optimist și pozitiv în felul lui, chiar frumos. am simțit deschiderea interioară, căldura, tonalitatea delicată și curgerea ca o evadare. este și melodicitate aici și emoție și ritm și limbaj poetic. gînduri dezvelite de orice înveliș care ar ascunde firescul. în final cred că ar fi \"Ce-ar vrea să doarmă și ea\" dacă vb despre inimă lucru pe care l-am vazut eu la prima lectură ori așa cum este acum \"el\" dacă te referi anume la copil.

Radun, îmi place faptul că nu stai pe loc, că abordezi diferite subiecte, deloc banale. aici nu-i lungită tare ideea în schimb e suficient de bine redată cît să te prindă. remarc fragilitatea, oprirea la nivel interior, efectul focalizării, unghiul de cuprinderea a cuvintelor. cred că ți se potrivește această structură a poeziei, adică scurt dar concis. gerunziile dau un efect mult prea static. eu aș schimba măcar una dacă nu amîndouă la indicativ prezent adăugînd \"care\" pentru a evita anihilarea curgerii, legătura deci. din \"transformîndu-se\" în \"care se transformă\". prepoziția \"că\" în contextul \"că într-o zi\" apropie mai mult de \"căci\" sau \"fiindcă\" cînd tu ai nevoie de altceva. cred că ar trebui s-o înlocuiești acolo \"că\" cu \"încît\" dacă tot începi ideea cu \"ești atît de...\"

n-am găsit aici metaforizări sau încărcare cu imagini însă scrii aici mult mai dezinvolt, sincer, simplu și adîncit în viziunea, curiozitatea, inocența celuilalt. îmi place faptul că ideea-i întreagă poezia, nefragmentată, deci fără rupturi. eu aș fi încheiat cu ceva mai sugestiv deși cred că-i bine și dacă lași mai mult loc de respirație adică final deschis.

desprind din final ideea că drumul vieții e scris de către soartă și-l poți găsi la tine în palmă. n-am înțeles doar sugestia strigătului. vb despre o inersectarea a drumurilor în puncul final unde găsești toți pașii rătăciți într-o cutie neagră închisă cînd de fapt numai ei te aduc în acel punct. adică aducerea în paralel a pașilor în momente diferite ori suprapunerea lor. oricum are iz de filosofie. rectifică în final \"desfă-ți pamla\" - corect \"desfă-ți palma\". în rest mi-a plăcut. e bine redată o anume stare, o anume idee suficient de incisivă pt a te lăsa să cugeți asupra ei.

azi am avut fericirea să rezolv cu mark niște ecuații exponențiale și acum după ce-am alergat pe traversele căii ferate m-am împiedicat de-o ecuație diferențiala și-o să-l întreb iar pe mark... dar, lăsînd gluma de-o parte să știi că nu pot să nu observ progresul în scriitura ta. e din ce în ce mai limpede, mai concentrată și trașantă. se tratează și problema lipsurilor, unde-i trenul nu-s șine și invers...un puzzle veșnic incomplet. așteptarea ceea nu este în zadar, să știi. trenul tău o să vie mai devreme sau mai tîrziu și o să urcați ambii în el spre un viitor fericit așa cum se termină de obicei poveștile fericite.
mi-a plăcut f mult felul în care ai desfășurat finalul - senzația ceea că ai multe de spus dar e criză de hîrtie plus atingerea emoționantă. de asemenea reușită asemănarea gîndurilor cu niște crengi, felul în care abordezi noțiunea de bogăție...
revezi \"Pe cel de 6 nu-l apuc mereu\", dacă tot pui negația ar fi \"Pe cel de la 6 nu-l apuc niciodată\" și mai era ceva care scapă puțin cam strident \"și șinele\" altfel dar nu departe ar fi \"iar șinele\" sau altceva.
în ansamblu îmi place f mult, am zis, e cursiv și limpede.

răsucirea de planuri prin contrast, raport între dimensiuni, atmosferă, eu-cadru-obiect. o relaționare directă și potrivită contextului. redat curat, suficient de profund pt a atinge echivocul, diversitatea trimiterilor. da, beția cuvintelor farmecă, lasă libertate în mișcare deci dinamism. mesajul are cheag și în ansamblu poezia curge cu viteză, se simte pulsul tonalității, coerența, finalul metalic-tranșant. într-adevăr poezia asta este bine dozată cu imagini și e scrisă concentrat.

emoționante imagini ș melodice mi se par acele în care mama cocea dorințele sau refugiul sub nucul protector și fîntîna cu toate cîte izvorăsc din ea. au forță. mi-a plăcut și oglindirea copilului în adîncuri, goliciunea ecoului fiindcă el este de fapt în tine și-n toate formele pe care le treci prin suflet. un dor insuportabil de casa părintească/ copilărie/ jocuri... undeva liniște. am și eu multe amintiri legate de nuc, doar la bunici. obs că stăpînești mai bine versul liber (fără rimă). indentificarea direcției este jumătate din drum.

un spațiu dezgolit de ploi. toate momentele esențiale cae pot fi găsite în duminică. un aer rece care atinge fibrele cuvintelor. un mesaj izolat, nu al textului, ci al vorbelor rămase între pereții odăii. au mai rămas doar niște contururi de copaci ca nște schelete, atmosfera sumbră și îmbrățișările vieții-morții. simbolul ciorilor aduc iarăși un aer grav.