Ecaterina Ștefan

eu aș fi scris \"cu doar cîțiva\" pt a evita cacofonia.
place simplitatea din care pornește ideea. libertatea visului, încrederea totală în celălalt, asemănarea reciprocă_ce aduce oamenii aproape. nu înțeleg de ce negație acolo însă probabil pt contrast, senzația de sufocate ce facilitează pătrunderea în vis. finalul ușor, moale, deschis.

cred că în această poezie mizezi pe concretețea imaginii și asta îi dă stabilitate, tonalitate mai tranșantă, liniaritate în oglindire. dublarea eului. mai adevărat cel știut înăuntru. și relaționarea directă cu titlu care joacă și el un rol în întregul mesajului. mi-a plăcut cum ai redat în final puritatea sufletului prin intermediul amprentei tale ca identitate în planul aparenței întorcîndu-te astfel la anumite idei anterior prelucrate. în paralel.

nu încerc să scriu în acord cu noile tendințe agonice. da, mai simplu de atît nu mai e posibil. mulțumesc de oprire.

\"lacrimă neîncepută\" nu este o expresie reușită și nu e vb de logică. anume poetic/metaforic vorbind. în context se scrie \"macină\", nu \"măcină\". apoi ai multe imagini mult prea complicate/dense și prea aproape una de alta lucru care nu numai sustrage atenția ci și încurcă toate ițele între ele. vezi și tu. ai \"mistic\", \"infailibil\", \"intrinsec\" ca să nu mai zic de \"predestinat destinului\". nu complica inutil, grijă mare la formulare. apoi ai \"captiv\" și exact în următorul vers \"prizonier\". am reformulat anumite expresii, șlefuit. am adus accente de culoare la mai început să fie măcar echilibru cu finalul. la forma asta am ajuns:

lacrima reprimată în retină
nu o poți șterge cu palma
ea se usucă-n tunelul din tine
ca o pată de culoare absorbită în pînză
devii captiv trupului
cu destin înscris între
aceleași iluzii și măști
într-o altă viață
mîna îți va purta gîndul
asemeni unui pictor
care-și caută lumina
pierdut în ochiul
flămînd și rece al nopții

...............

nu zic că ar fi mai bun însă cu siguranță mai aerisit.
succes și inspirație mai departe.

individualizarea/personalizarea/contopirea străinului cu sîngele, cu ceea ce ești. păstrarea vieții ca întreg în sine, filmul fiecăruia care și-a lăsat amprenta în drumul, optica ta. un fel de agent secret ce poartă cuvintele din interior. circuitul în care o extremitate mereu îi simte absența lui, consemnată prin prezența în celălalt capăt. și invers. perpetuarea momentului. plecări-sosiri dinafară. trăbaterea sufletului/inimii printr-o bruscă transformare/transfigurare. tendința de continuitate. posibilitatea de a evada în spațiul poetic doar prin desprindere de trup. adică, să privești dintr-o parte străinul din tine. nu știu cît facilitează pătrunderea neologismele concentrate aici. eu pledez pentru ceva mai simplu. importat e cred să poți încorpora bine ideea și acest lucru ți-a reușit cu certitudine.

nu știu dacă \"ubesc\" este un o însușire atribuită teilor în forma dată, sau ubuiesc or, mai aproape, iubesc. acel \"insurmontabil\" mi se pare discordant în raport cu restul texului chiar dacă transmite o idee bună și susține mesajul. poate dacă de formulat mai simplu.

dacă privind observi mai mult decît niște simple fructe închipuindu-ți cum ai putea să le combini ca să obții un om înseamnă că deja este bine. pledez pentru acțiune, realizarea ideii din prima jumătate a textului. cît timp rămîi cu gîndul doar, natura statică rămîne natură statică. moartă adică. eh, lenea mănîncă talentul de viu.

citind în întregime nu e rău. atmosfera creată se ține stîns. adică asumată cu gavitatea unui mugure încolțit/înghețat în suflet. eu aș fi scris “destin sufocat prea devreme de camera neagră a inimilor” fiindcă simpa inimă nu poate anihila scriitura sorții fiind suprafața /latuara/spațiul cald al sufletului. fluidul liantului de regulă ajută mișcarea. atenție deci la treceri. pare să nu ai probleme din perspective asta. prefer să mă abțin în a spune ceva referitor la “plumb”. doar că se putea pleda pt ceva mai original. în rest, ideea e bună.

pentru mine textul începe de la “mama/ cerul este atît de departe de mine…”. acolo însă aș schimba în “cerul este prea departe de mine”. pînă la expresia asta aduci 2 idei separate. prima mai reușită decît a doua. în care pe lîngă abundența gerunziilor n-am înțeles atmosfera între vizită la dentist și salivă cu friguri/nămol/muștele care ling fluvial de miere. adică raportat la mesajul întreg adresat mamei. puteai să extragi doar cele mai reușite idei într-un discurs mai concentrat. înspre final însă e bine. are cheag și ceva filosofie la mijloc.

anume absența lui \"însămi\". anume urma fină a identițăii de sine, neaccentuată, lasă spațiu deschis în final. întotdeauna mi se întîmplă la o a doua, a treia citire să văd altfel. cred că trebuie să lași așa. cît despre dedublarea vocii/eului, nu cred că ar trebui să se ia în sens peiorativ. e bine aa. doar scrie mai departe, încearcă să apari cît mai concentrat. eu îți voi urmări evoluția.

Dana, atunci păstrează distihul final. este o imagine ca finalitate a celor spuse anterior.

Mădălina, pentru mine era important să aud asta de la tine.

Carmen, deschise pentru dinamică. șlefuit de timp. cheia este aceeași însă ceea ce găsești dupa ușa sufletului diferă pentru fiecare în parte.

Csiborg, inițial nici n-am observat acea spirală (între litere) dar mă bucur că mi-ai deschis o altă formă de transcedere. am redus \"nătîngi\".

Oriana, nu știu dacă o eventuală reformulare a strofei de mijloc ar reduce din clișeistic. ca spațiu intermediar este indispensabilă prezența ei. merci de înstelare și observații. am ținut cont.

Camelia, mă bucur să te regăsesc la mine în pagină. frumos ai decupat sensurile de aici și dragostea ce va ancora în suflet definitiv. fain că ai zis de luntrea lui Caron.

Teodor, încă n-am găsit ce mi se potrivește mai bine ca stil însă scriu și văd dintr-o parte sub toate aspectele. ești generos în aprecieri. nu te sfii să spui și puncte slabe cînd găsești.

vă mulțumesc frumos.

partea cu procentajul și parantezele se admite, la nivel experimental, fiindcă aduce mult aer personal în poezie. nu zic în exces, și de ce să nu recunosc că am citit chiar cu interes acolo. dar eu una prefer cît mai multă poezie ca să fie închrgat, să curgă ușor la citire, să transmită ceva cititorului, să mai rămînă și ceva în memorie. cred că ți-ar reuși pe parcurs tot mai bine fiindcă observ potențial. de asemenea am remarcat în textelele tale capacitatea de a manevra stilul. uneori f artistic, poetic sută la sută, alteori simplețea și lejerul pe care puțini îl pot atinge. și încă un farmec anume care nu te lasă să treci indiferent. sinceritate aici, limbaj firesc, individualitate și apartenența oglindirii. ca întreg e ok însă versul final scîrțîie, ceva nu se leagă în el. poate altfel formulat. sau poate asta și este specificul poeziei. în fine. te mai citesc.

e ok însă trebuie să fii atent. or \"spun iubire/senzație/ sufăr nebunește\" sau \"spuiiubire/senzație/ suferi nebunește\". adică mi se pare inutilă schimbul persoanei. și în genere ar fi fost mai bine fără primele 3 versuri. dar lasă așa. sunt treptele tale. apoi balansul mare între timpuri, imagini/idei abstractizate. e mai bine cred cînd este într-o doză mai pronunțată realul.
pare o iubire nedezvăluită încă, ascunsă în sine însă pătrunzătoare în stări și trecătoare firește. dacă se punea accentul pe asocieri mai puțin abstracte dar sugestive, starea ar fi avut de cîștigat. mi-a plăcut cum timpul îmbătrânește în sine.

fuga ca evadare, refugiu și eliberare. cînd lucrurile ies de sub control, din normalitate. fantasme ghemuite în zăpadă se ridică deasupra și ordinea devine haos într-un fel de tupsy-turvy. tunelul ca o posibilitate de salvare sau acțiunea în sine. fiindcă, stînd în loc, dau năvală peste tine volens-nolens, imaginile mai înspăimîntătoare or dureroase. dacă nu e vb desigur despre copilul înghețat înăuntru personajului. necesitatea de a descoperi, a înțelege, a regăsi echilibrul. fuga de viață ar putea fi moartea, sau cel puțin duce înspre, acceptînd circuitul ca un blestem. însă desprins din context, se simte totuși tendința venită dinspre sine, dorința de a fugi, sub influența factorilor externi. lucru care contrazice ideea anterioară. poate grija pronunțată de a ține oamenii aproape chiar dacă finalitatea este aceeași pentru toți. pînă și \"marginea de pat\" mă duce cu gîndul la o anume desprindere. balans între viață și moarte prin vămile timpului.

Luminița Suse în volumul „bioglife” înclină spre esențializare, contrast, nuanțare a sensului și fluidul lirismului. mizează pe mișcările interne ale eului prin toate anotimpurile trăirilor fără a face abstracție însă de ambient, de urma umanității imprimate adînc în substanța vieții, substraturile imaginarului. demnitatea de a învăța din toate o viață întreagă, dilemele ce frămîntă omul, dependențele, opoziția, relativitatea în definitiv. prea devreme/prea tîrziu. ideea că pînă și un copil poate descifra cele mai adînci filosofii existente / strînsa legătură dintre toate elementele / comuniunea / anume paradoxul și incompatibilitatea reciprocă / perfecțiunea montării spectacolului vieții/timpului în raport cu zbuciumul afectului astfel încît să simțim permanent lipsa unui element or senzația arhiplinului gol: ( „inima a crescut mai repede/ decât au îmbătrânit/ întrebările// acum bate ritm de iarnă/ și o strâng răspunsurile/ încă tinere” – “Relativitate”).
nu lipsește nici încărcătura personală din trăirea celui rănit prin zicere, amărăciunea elegiatică a scriiturii: (“caietul lui de poezii/ a rămas deschis într-o rană mult mai veche/ decît aspirația hemoragică din vene” – ”Întoarcerea poetului”).
sau aerul axiomatic / indubitabilul / verticalitatea și austeritatea gîndului săgetător definit prin el însuși ca trăire geometrică și implicită a cunoașterii certitudinilor. definirile ce plasează rombul eventualităților posibile, în plasa nemărginită a absolutului, la o anume limită: (“transmutarea va fi bine orientată/ semantic/ dar incompletă și inconsistentă/ exhaustiv este adjectiv intangibil/ prin definiție, în preajma lui se acumulează/ infinitate de tentative/ la limită” – “Translație”)
uneori distanțat, alteori înfășurat/combinat într-o singură substanță, gîndul proiectat pe suflet, ca revelație și complexitate, se apleacă spre arhitectura austeră a poeziei evidențiind reaitățile chinesențiale prin contrast și precizie. versurile respiră lejer pledînd pentru expresia întregului. Luminița Suse nu risipește două cuvinte acolo unde este suficient unul singur.

Camelia, tu ai făcut o analiză completă atingînd toate punctele/aspectele esențiale regăsite în volumul “bioglife”. geneza întregului ca logos al omului, suprapus unui etos. am citit cu plăcere.

nu știu dacă-i mai bine acum dar îți mulțumesc că ai spus. o să mă gîndesc la o formulare mai potrivită.

da, zilele astea chișinăul s-a înfofolit bine în zăpadă. fulgi mășcați. dar s-a încălzit cică. de la minus 20 ieri pînă la minus 2 azi. îmi este ușor să-mi imaginez orașul de pe acoperiș că-l văd zilnic de sus.
îmi plăcu descuamarea de haine în raport cu îmbrăcarea pămîntului în alb și cum fulgii cad ca o purificare/imaculare peste tot, fără excepții. asta ar fii ideea de bază, conclusivă. anume iertarea. și ninsul pe inimă . și superman, așa, la o margine de clădire, proiectînd zboruri eroice. plăcut.
a 85-a cetitoare.

repetiția lui \"mi-e dor de\" nu mărește expresivitatea. ideea este banală. după virgule se lasă space. n-am găsit aici nici măcar una imagine care să impresioneze, să aducă fior, să ceva. dar,citește, scrie. nu renunța. mergi înainte.

ai multe imagini complicate aici. în special, partea a doua din prima strofă. presupun că este voită comprimarea densă și ar fi bună dacă ai mai aerisi. aș renunța la \"picurînd\", \"ca niște\". aș aduce în ordine firească invesiunile din versul 2 și 5, prima strofă. zăpezile s-ar potrivi nearticulat. și aș schimba cu locul ultimilor 2 versuri fiindcă la citire apare senzația de acord greșit între smulse și albatroși cu toate că te referi la renunțare, este evident citind în întregime. uite ce simplu ar suna așa începutul: \"în cuvintele obosite pe buzele tale/ mi-am citit destrămarea\". știu că nu vei rectifica nimic dar am simțit că trebuie să o spun.

din start încerci caracterul transfigurării imaginilor concretizate înspre sine. fixezi decorul ce treptat se va combina cu fiecare obiect. transcedere înspre suprafață/exterior, spre accentul aprins - floarea,. transformarea însă nu se oprește aici, din contra, își mărește dinamica, intensitatea, ritmul - răsucind planurile. înflorește/se resoarbe concentrînd atenția, pînă la urmă, asupra cuvîntului. rotind elementele din plan secund în jurul unor realii legate cu trup și suflet. revii în prezent, aduci aer confesiv apelînd și pledînd pentru delimitarea timpului și simultan racordajul viață/moarte. tensiunea, riscul, întunecarea spontană. de parcă ne-am grămădi cu toții în ungherul filmului de groază așteptînd ziua fatală. spațiu cald - spațiu rece. confuzia între interior/exterior, imposibilul aparent, nu numai paradoxal. trimite fiori, senzație de destrămare etapizată. combinația reușită a trei anotimpuri în a reda o stare. adică și lacrimi (toamna), statornicie versus amintirea practic înghețată (iarna), căldura plăcut pătrunzătoare (vara). drept cauzalitate a scurgerii în trecut, anterior proiectate, vine inversarea acelor de ceasornic, garadație crescătoare spre început. necesitatea de căldură. imposibilitatea de a o lua din lucrurile din jur. suprasaturația semenilor cu ceea ce îi lipsește personajului. dezechilibru ce aduce neordinarul spărgînd liniaritatea. în final, pozitiv remarc contrastul evident eu/lume/ambient. plăcută libertatea textului și mai ales exprimarea, cum ai legat, cum ai construit. și puterea ei de a reda starea dincolo de cuvînt, înspre simțire.