Dușan Baiski

Salut, Tudore

Mă bucur că suntem la vârsta la care, totuși, ne putem ierta și înțelege unii altora greșelile. Pe de altă parte, sunt trist că am putut trăi asemenea timpuri.
Nici nu e de mirare că sunt de preferat, pentru stagiul militar obligatoriu, tineri de 18-20 de ani. Sau, pe viitor, militari plătiți (adică, totuși, mercenari). Primii sunt foarte tineri și ușor de condus. Ceilalți o fac pentru bani și la ei sentimentele nu contează.
Slavă Domnului că, în calitate de soldat, nu am fost nevoit să fiu trimis în vreo acțiune socotită după 1989 drept antipopulară. Am prins perioada de liniște relativă (1974-1975), când am slujit într-un batalion de intervenție.
Însă copil fiind și trăind în zonă de graniță, am prins epoca post-sovietică. Cu sârme întinse pe câmpiile patriei, care, la simpla atingere, declanșau rachete luminoase și, apoi, gloanțe. Pentru mine Mureșul a fost un râu necunoscut aflat la câteva sute de metri de casă. Plecat apoi la oraș, la fiecare revenire în localitatea copilăriei a fost o mare umilință. Controale în tren, în gară, la pescuit... Întrebări absurde... Ultima dată (nu, niciodată nici nu m-am gândit să fug), într-un mic concediu, am fost umilit peste măsură de un locotenent de grăniceri așa cum nu am fost umilit în viața mea. Dar am trecut și peste asta. După 1989 am mai umblat prin zonă, mai aveam rude pe-acolo. Prostul obicei al controalelor umilitoare nu a fost lichidat.
Pe la Cenad a trecut Nadia Comăneci. Nu era problemă să trec și eu, mai cu seamă că tatăl meu vitreg a fost cantonier și am locuit o vreme la 100-150 de metri de graniță, de Mureș. Am cunoscut zona de fâșie relativ bine.
M-au înspăimântat însă, ulterior, poveștile cu frontieriștii și grănicerii. În 1990, am încercat să inițiez și chiar am reușit câteva materiale ample despre frontieriști în „Accent“, un săptămânal liberal timișorean, mort prematur. Ideea mi-a fost reluată de o colegă de breaslă, care a și scos o carte pe această temă. A insistat mai mult pe întâmplările de la granița cu Iugoslavia.
Acum câteva săptămâni în urmă am plecat spre Viena. La intrarea în Austria, am retrăit umilințele din România. Umilit am fost și în fosta Iugoslavie, acum cinci-șase ani. Tot la graniță. La revenirea în țară, când am vrut să fiu de folos ca translator pentru grupul de români. Pentru un spirit liber, orice îngrădire poate să însemne o umilință mai mică sau mai mare.
Asta este și dar-ar Dumnezeu să nu se mai întâmple niciodată.
Dacă treci vreodată prin Timișoara, mi-ar face plăcere să ne întâlnim. Și, la un pahar de bere, să depănăm niște amintiri de conjunctură comune.
Un călduros LA MULȚI ANI ție, familiei tale și tuturor celor de pe www.agonia.ro!
Dușan Baiski

Același DoDu șugubăț. Ți-am spus eu, Costele, să te lași de șah... Păi n-am avut dreptate? Hai, dă-i bice, nu mai sta! Aștept următoarea proză.

Salut, Daniel!
Stau acum la redacție și mă dau pe Net. Adică pe www.agonia.ro. Am la ora 18 o întâlnire de club și, practic, profit de timp pentru a căuta texte cât mai bune pe www.agonia.ro. Cum sunt mai mare amator de proză, eseuri, articole, am ajuns și la acest text al tău. Este, într-adevăr, foarte elaborat. Spui la un moment dat ceva despre ororile din fosta Iugoslavie. Cred că este un subiect care merită luat în vizor. Chiar (și) astăzi am lucrat, prin programul Distributed Proofriders Europe (vezi http://dp.rastko.net), la corectura unui text în limba română despre Kosovo. Până acum nu am știut că au fost foarte mulți sârbi care au devenit în timp albanezi. Un proces asemănător cu turcizarea din Țara Românească, de pildă. Pare-se că în fiecare dintre noi zace un Abel sau un Cain. Nu-i nimic nou sub soare. Dar dacă securii războiului i se mai vede coada, dacă nivelul de comunicare este la limita de jos (pragul critic), dacă există un context propice, dacă există în jur destui răuvoitori, atunci lipsește doar o scânteie pentru ca omul să devină fiară. Dar să n-o lungesc. Profit de ocazie pentru a vă invita să studiați un pic acest Distributed Proofriders Europe. Fiindcă în curând se va lansa Project Gutenberg Europe, fratele marelui proiect american Project Gutenberg (www.gutenberg.net). Din nefericire, în afară de două cărți ale lui Florentin Smarandache, nici un alt autor român nu-și are deocamdată cartea la corectură pe acest Distributed Proofriders Europe. Eu am fost primul corector voluntar pentru echipa românească. Ulterior a venit și Ovidiu. Și atât. Chiar nu ne interesează să punem cât mai multe cărți românești pe Internet?

Ar fi trebui să-ți răspund printr-o altă pagină, a mea, cu \"Portret (de hacker)\", dar dacă tot am ajuns în pagina ta, o fac aici.
Constat că localitatea de reședință ți-e Windsor. Deci n-ai cum să obții cartea mea \"Razboi pe Internet\" decât dacă ți-o trimite cineva. Eu nu mai am nici un exemplar. Dar am înțeles că ar fi la librăria \"Noi\" din Timișoara.
Ți-am citit lucrarea autobiografică de mai sus. M-a prins și am citit-o chiar toată. Nu neapărat că a fost vorba de Timișoara, de Tehnolemn, unde mergeam și eu, ci de faptul că avem un lucru al naibii de comun: postul de portar. Și eu am avut aceeași soartă. Iar pe vremea mea nu se găseau decât mingi mari... cât pumnul. Păi cum dracu să aperi așa ceva. Și normal că aveam parte de înjurături. De aceea am și evitat pe cât am putut să joc fotbal. Cu ce m-am ales? Sunt un antimicrobist convins.
Constat că ești foarte activ la cititul materialelor de pe www.agonia.ro. Și la comentarii. De ce naiba nu te apuci de scris la modul serios, fiindcă ai talent la povestit? Aștept să citesc și altceva decât \"Tehnolemn\".
Salutări din Timișoara!

Da, Tudore, nu m-am gândit niciodată la modul serios să trec granița, însă faptul că Mureșul se afla dincolo de vestita fâșie de pământ mereu proaspăt arată mi-a stârnit mereu imaginația pe vremea copilăriei în comuna de graniță Cenad. Și, parcă a-mi (a ne) veni în întâmpinarea dorințelor, uneori Mureșul venea el la noi. În timpul inundațiilor. Însă atunci când ne era inaccesibil, am fi dorit să fim păsări, să putem zbura până pe malul apei. Pentru a pescui, pentru a face baie în râul magic. Iar cartea de proză scurtă pe care am lansat-o recent - PÃSÃRI PÃTRATE PE CERUL DE APUS - se datorează în mare parte Mureșului și păsărilor. Îți multumesc pentru dedicație. Este prima poezie care îmi este dedicată. Îți mulțumesc pentru gestul tău care mă onorează.

Am vaga senzație că prezența pe www.agonia.ro nu mai este chiar atât de binevenită. Și nu-mi pot da seama de ce. Pentru că n-am polemizat cu nimeni și sper că n-am supărat pe nimeni.
Să dea însă Domnul să mă înșel...

Dragi prieteni

Vă mulțumesc pentru felicitările trimise. Evident că mă bucur pentru frumoasele voastre cuvinte. O dată la 12 ani mai scot și eu câte o carte de proză scurtă. În rest, traduceri, studii și... articole la ziar. Poate ar fi timpul să-mi mai fac niscaiva ordine prin viață și să scriu mai mult.
Pentru cei care doresc să intre în posesia cărții, în zilele următoare ea va fi livrată de către tipografie la Librăria \"Noi\" din Timișoara, care vinde și on-line la adresa http://www.libraria-noi.ro/.
Vă doresc toate cele bune!

Dușan Baiski

N-am harul versificării, dragă Ioane, dar îți (și vă) citesc cu patimă versurile. Fiecare vizită pe agonia.ro, la epigramele voastre, înseamnă pentru mine o reală reîncărcare a bateriilor. La mulți ani pe agonia ro și versuri cât mai pline de har!

Dacă ești de mai multă vreme la curent cu minunatele întâmplări de pe www.agonia.ro, te rog să-mi faci și mie o listă de autori SF publicați. Cu mulțumiri anticipate, Dușan Baiski

Salut, Cristian! Iată că acum ne întâlnim pe net. Si ne putem citi reciproc materialele postate pe www.agonia.ro. Ti-am citit mai multe proze. Sunt plăcut surprins că nu te-ai blocat la SF chiar dacă, pentru mulți dintre noi, tocmai SF-ul ne-a stârnit atât de mult imaginația încât ne-am apucat și noi de scris. Se pare însă că realitatea întrece SF-ul și este mult mai plină de.. saft. Iar faptul că avem cam aceeași vârstă și am trăit (cam prea mult) și-n Iepoca de Aur este pentru mine un mare avantaj când îți citesc lucrările. Fiindcă retrăiesc și eu multe dintre imaginile pe care le povestești cu atâta savoare. Când mai treci pe la Timișoara, dă-mi de știre. Poate ne întâlnim la un pahar de bere și mai povestim despre ce-ar fi dacă ș.a.m.d. Mult succes!

Mulțumesc pentru apreciere. În ceea ce privește tirajul, aici ne aflăm într-un cerc vicios. Dacă ești convins că-ți vei vinde cartea, te zbați și o tipărești într-un tiraj mai mare. Dar nu ai cum să știi care va fi reacția publicului. În plus, dacă dorești să te și alegi cu niscaiva drepturi de autor și trimiți cartea spre vânzare prin țară, e extrem de greu să controlezi vânzarea și să-ți soliciți drepturile. Ca atare, te limitezi la un 200-300 de exemplare, dincare două treimi le dai gratuit prietenilor și cunoștințelor, iar o treime o pui în vânzare în orașul tău, acolo unde cunoști pe cineva care-ți garantează că-ți vei primi banii pe cărți. Eu am și acum, după vreo șapte-opt ani, de primit niște bani de la o rețea de librării din Timișoara. Dar cei de-acolo se fac c-au uitat. Iar de judecat, ce rost are?
Concluzia: scoți cartea în 200-300 de exemplare pe banii tăi sau din sponsorizări, iar varianta electronică o pui pe Internet. Și toată lumea-i multumită.

Am înțeles că nu e voie să vă mulțumesc. Eh, Glumesc. Mă bucur că am reușit să vă stârnesc curiozitatea. Dar, deoarece singurul loc unde se poate cumpăra cartea este librăria \"Noi\" din Timișoara, iar eu am dăruit toate exemplarele mele, am început să public această carte pe www.agonia.ro. În fiecare zi câte-un capitol. De asemenea, deoarece mai am la sertar patru traduceri, am postat pe www.agonia.ro și câteva capitole din aceste cărți.
Toate cele bune de aici, din Timișoara!

Îmi cer scuze. Fii convinsă că voi ține cont de această observație. Oricum, mulțumesc pentru ajutor și pentru aprobarea includerii textelor pe www.agonia.ro.
Din nefericire, proza lui Vuk Draškoviæ mi-a scăpat la \"poezie\". Și nu mai am cum sa corectez ca la propriile mele lucrări. Salutări din Timișoara!

Revin cu o precizare extrem de importanta pentru cei care vor sa viziteze revista LITERRA: cu prilejul simplificarii site-ului Literra, a fost schimbata si adresa de accesare.
Dar cel mai simplu este de intrat prin
www.rastko.ro
unde exista un link spre Literra.
In pregatire avansata se afla un numar dedicat literaturii chineze, care va fi urmat, tot ce este probabil, de unul dedicat literaturii germane. Iar apoi celei franceze. Evident, numerele nu vor fi exclusiviste. Pe ele voi posta si traduceri din alte limbi, insa ponderea va fi mult mai mica. De pilda, in numarul 2, pe lnga lucrari din lit. chineza vor exista si unele traduse din romana in portugheza, spaniola, sarba si engleza.
Lectura placuta!

Dusan Baiski

Dragi prieteni
Va multumesc in numele echipei de redactori ai revistei Literra. Totodata, va anunt ca au intervenit cateva schimbari care au menirea de a reduce timpul de realizare din punct de vedere tehnic. Cand vom avea in echipa si un informatician, poate vom face si noi ceva similar ca tehnica si accesibilitate cu www.agonia.ro.
Pana atunci, dar si dupa aceea, asteptam traducerile voastre!

Dusan Baiski

Marina, mulțumesc pentru aprecieri! Din păcate, nu toate subiectele de presă sunt generoase și incitante. Dar ne străduim să le facem atrăgătoare.

Ce să mai scriu, Costele... Din moment ce-ți citesc lucrările, înseamnă că-mi plac. Dă-i bice mai departe! C-aștept de la tine volumul de proză scurtă.

Gabi, am stat și am judecat la rolul ultimei propoziții. Ai avut dreptate. Era în plus. Așa că am renunțat la ea. Avantajul postării unei lucrări literare pe www.agonia.ro constă în faptul că acest site joacă rolul unui cenaclul literar virtual. Ar fi absurd să nu iau în seamă părerile cititorilor.
În ceea ce privește volanul, acesta e pe stânga. Și “unealta” personajului, adică unghia, e tot pe stânga. Dar, în disperarea sa, Manu va întinde mâna stîngă spre radiou. Nu era nici o problemă să-i “pun” o unghie mare la mâna dreaptă. Însă atunci era cam nefiresc, deoarece majoritatea bărbaților au unghia de la degetul mânii stângi ceva mai mare. Am recurs la toată această imagine tocmai pentru a amplifica disperarea personajului aflat cu un mort pe platforma Daciei.
Sper că am fost destul de explicit.

Pentru mine este deosebit de limpede: Geta e poeta suprarealismului. Citind această poezie, am vizualizat un tablou. Nu, nu semnat Dali, ci Geta Adam. Geta nu se joacă cu cuvintele. Geta recreează o lume. Care, până la ea, nu există. O lume rotundă, unde se întâmplă totuși ceva, se spune ceva. Iată de ce merită și o a doua steluță.

Da, ai dreptate. Nu PC-ul e de vină pentru acel \"i\" în plus, ci autorul, adică eu. Dacă mai listam o dată materialul, poate observam greșeala. Dar trebuie să facem și economie de tuș. Cu riscurile de rigoare.
Mulțumesc, Gabi, pentru prima ta steluță. Sunt onorat că mi-a fost acordată chiar mie. Cât despre întâmplarea în sine, vreau să-ți destăinui că nici nu ar fi fost posibilă decât într-o zonă de frontieră. Eu însumi am crescut într-o asemenea zonă. Pentru mine Mureșul a fost un râu enigmă pe toată durata copilăriei. Mureșul însemna zona de frontieră, însemna o fâșie discuită frecvent, însemna un spațiu plin de vegetație sălbatică, însemna patrule de soldați, însemna un fir de sârmă care, de-l atingeai, provoca lansarea de rachete luminoase. Dar putea însemna (ori chiar a însemnat) moartea. Așadar, zona dintre dig și râu a fost pentru mine un pământ necunoscut, plin de mister, o zonă frecvent inundată primăvara, cu multe smârcuri și tufe. Și pești. Și livezi de piersic, măr, cais etc. Mai târziu, zona respectivă a fost una care mi-a provocat multe umilințe din partea grănicerilor. Oricine cobora din tren (stație terminus) era din start un posibil frontierist. La un moment dat am scăpat ca prin urechile acului de ceea ce era mai rău: de dusul la pichetul de grăniceri (bătăi, umilințe etc.). De ce? Fiindcă m-am dus pentru câteva zile la o mătușă a mea și fiindcă era pe vremea “iepocii de aur”, când cele trebuincioase erau drastic raționalizate, mi-am permis să duc la sat o rudă de salam. În plus, mai aveam în sacoșă vreo zece cărți. Care l-au pus în mare încurcătură pe tov. lent de grăniceri. Probabil că până la salam visase deja o avansare. Cărțile l-au derutat. A devenit irascibil. Marele meu noroc a fost unul dintre ceferiști, care o cunoștea pe mătușa mea.
Așadar, am trăit într-o zonă unde nu se întâmpla în aparență nimic. Dar unde se întâmplau și drame cumplite și de puțini știute. Cam așa ceva se petrece și-n povestirea mea cu păsările pătrate.
De regulă, într-un cenaclu, autorul ia ultimul cuvântul. Tocmai în ideea că o carte nu se vinde cu tot cu autor, pentru explicații la text. Pare-se că Internetul strică obiceiurile. Nu cred însă că am explicat textul de mai sus, ci doar am relevat zona ce mi-a servit de suport pentru antrenamentele de imaginație. Într-un fel, cred că toți avem în urmă o asemenea zonă. Mai mult sau mai puțin misterioasă și incitantă.