Taina pământului întotdeauna în pământ se va întoarce

La Biniș, către prânz
O zi de martie, cu-n vânt tăios, de zăpadă, bătând cu supărare dinspre miază-noapte. O zi de duminică și la un ceas când sfânta slujba la biserică e gata, iar oamenii au plecat acasă și se pregătesc de prânz. Am ales exact această vreme pentru a-l vizita pe uica Ion Stan din satul cărășan Biniș. Părăsesc ulița principală, cotesc la primul colț la stânga, pe-un drum desfundat, apoi iară la stânga. Ghicesc priviri iscodind curioase pe la geamuri. Găsesc, în sfârșit, casa căutată, o casă mare, cu o poartă uriașă. Intru. Strig. Nu răspunde nimeni. În holul uriaș de sub poartă, carcase de televizoare. Poate am greșit adresa, gândesc. Dar văd și o grămadă de oale nearse. Așadar, am nimerit. Aveam să aflu mai târziu că Stan junior este un bun “televizorist”. Strig din nou. Þipenie. Pătrund într-o curte interioară, lucrată nemțește și plină cu flori de primăvară. Strig. Într-un târziu, în ușa unei camere se ivește un munte de om. “Bună ziua! Îl caut pe uica Ion Stan!” - zic. “Io mis” - zice. “Vreau să stau de vorbă cu dumneavoas-tră” - zic. Mă poftește înăuntru, într-o încăpere caldă. Se scuză. Tocmai a venit de la biserică și n-a apucat să se schimbe. Îl aștept. Privesc în jur. Ghicesc roata olarului pusă lângă un perete. Pe deasupra, prinse de tavan, polițe de scândură încărcate cu oale. Tot nearse. Pe soba în formă de cizmă, abia scoasă din cuptor, o tavă de lut cu cartofi prăjiți. În spatele meu, un pat. Pe la picioare mi se gudură un câine.

De la vârsta de unsprezece ani
Vine și uica Stan. Îl rog să se așeze la roată, să-i fac niște poze. Mi-e greu să-l pun să se îmbrace cu hainele de lucru, pătate cu argilă, pentru a da astfel fotografiilor maximă autenticitate. E, totuși, duminică. “De când vă ocupați de olărit?” îl întreb. Și el începe să-mi povestească. “De la unsprezece ani am început să fac. Când s-a dat tatăl meu jos, eu puneam pământ și făceam, mă rog, jucărele, așa, suceam roata. El venea, da în mine că i s-o murdărit roata. Astăzi așa, mâine așa. Când a fost la cinsprezece ani, ba la șaisprezece, am luat-o în primire. De când e făcută, nu știu să vă spun. Așa am pomenit-o, moșul meu, tatăl meu, toată lumea, noi, nu numai noi, ci toți. La noi în sat, așa a fost zănatul, să facă toată lumea la oale. Că dacă n-ai știut să faci oale, nu te-ai însurat, că s-o zâs că-ți moare nevasta de foame. Acuma-i invers, la comuniști. Dacă n-ai avut geantă la uzină, iară nu te-ai însurat. La treizeci și șapte de ani s-o făcut colectiv. M-am dus și eu la Ocna de Fier. O trebuit să plec că n-am mai avut încotro. Am lucrat optsprezece ani și jumătate. Când am avut cincizeci și cinci de ani, mi-o murit muierea. Lasă-te, Ioane! Am venit acasă. M-am angajat la seră, la Sfat la Vasiova. Acolo a devenit cineva în contră, că dacă nu duc roata la seră, nu pot să stau angajat. Mi-a dat o doamnă de-acolo cartea de muncă acasă. Am venit acasă, am făcut și le-am dat oale la seră ani de zile. Am venit acasă: fă ceva! Autorizație am avut, dar nu am putut. După aia a venit cineva de la Caransebeș și m-a angajat la ei, la Reșița, la o cooperativă. Ne-au adus lemne, călai, nu numai mie, ci mai la vreo doi inși, și le-am dat oale. Ei și le-or luat. Cum le-au vândut, treaba lor. Și când a fost la șaizeci și doi și jumătate, am căpătat o mie cinci sute penzie. Și-am dat autorizația, în nouăzeci și trei, înăuntru și atunci n-am mai făcut. Acum am vrut să mai încep să fac, dar v-am spus, fă dacă ai cu ce. Nu mă lasă să mă duc că n-am beșait. Călai, ăla de-i zâce miniu, nu capeți nicicum. Înainte, la comuniști, o fost, să iertați, cum zic ai bătrâni, să zvârli-n câini. Acum… Aș mai vrea să fac ceva, dar nu pot să mă duc la piață că nu-i voie, că mă închide. Asta a fost situația. Acum m-aș mai duce dar du-te dacă ai unde și cum. Nu-i voie. Mai fac așa. Mai am și la cuptor făcute. Dar, v-am spus, nu am voie să mă duc la piață. Că nu știu de ce. Și am vrut să fac un memoriu, am vrut să întreb la Timișoara, la cei de răspund la Radio, și la București. Copiii mei au tot zis: fii cuminte, fii cuminte! V-am spus: până n-au venit comuniștii, noi nu am plătit vatra târgului. Acum… Pompieri, Sanepid…

Lutul, ca untul pe pită
Am mașină de preparat… îi cu două role… v-o arăt. Deci pământul ăsta îl macin… Se face o groapă în pământ… ca o fân-tână. Înainte, când am fost copil, s-or strâns șase-opt persoane, când o fost mai adâncă. Era groapa pe lemn, cu peretele sprijinit cu lemne, ca la fântână. Când am ajuns la strat, acolo unde a fost stratul mai gros, l-ai scos. Acum, l-am scos mai de afară. Pământu-i în două forme. E o formă, gras, și mai o formă, mai nisipos. Și am și nisip, cum îi la Doclin, la carieră, da nu-i d-ăla. E niște nisip ca-n fărina de mălai de porumb. Ãla, foarte fin, vi-l arăt și p-ăla cum îl am. Ãla vine cernut. Am câta sus și-l cern și-l macin prin mășâna de pământ de-l fac exact cum se macină, știți, cum se macină făina. Și-atunci mă pun cu picioarele și de patru-cinci ori îl întind și-l fac cum faci sulul de la plăcinta împăturată sau de la tăiței. Și iară-l întind, și când e gata, e bun, și-i bucata făcută exact cât o jumătate de masă de mare. Și tai exact cum tai dintr-o bucată de săpun din ăla de spălat cămăși.

Când joacă para deasupra
Am cuptor și bag oalele-n cuptor. Acesta are două uși, una de-o parte, una de cealaltă. Pe deasupra vin tot niște hârboace de oale din astea. Faci lumină la ușă, se încălzește focul tot mai tare, tot mai tare, până bagi lemne la un metru, sparte ca la parii de părădăis, subțiri, le bagi încrucișate, de-a curmezișul, și, când e gata de ars, după șase ore, cinci, șase, șapte ore, după cum e cuptorul, iese para ca la furnal, cum ieșea de la topitoriile din Reșița. Joacă para deasupra, prin hârboace. Și-atunci se cunoaște că-s oalele arse. Și astea cu miniu de plumb de două ori. O dată le-am băgat și nu le-am ars tare, cât să nu se moaie cînd le dai cu smalț. După care le-ai dat cu smalțul și le-ai băgat din nou.

De-nvăța, poate era ceva
Acuma, pe copii nu-i învață nimeni, nicicum. Ați văzut și vedeți că sunteți oameni în toată firea. Domnule, stă-n drum și nu face nimic. Dar dacă învăța meseria, poate era un ceva. V-am spus: o oală din asta e 25 000- 30 000 de lei. Am luat o măsură de ovăz pe 20 000, ieri, una de grâu cu 30 000 de lei. Deci o oală. Eu am făcut 20-30 de oale la zi și am putut să câștig 30 de măsuri d-alea. Dar acum nu vrea nimeni. Mai bine, v-am spus, vrea să fure la noapte sau să stea-n drum decât să facă ceva. Lasă-l să se ducă atunci în lumea mare, să-și câștige dacă-i trebuie. Să trăiești din furat nu se poate.

Sarme-n oale de pământ
Înainte vreme, v-am spus, ai avut car, cocie, dumneata sau eu, toată casa, nu, unul a avut car, unul - boi. Ai încărcat carul cu oale și-ai plecat, la Bocșa, la Doclin, unde-ai vrut. Și schimbam oalele pe păsulă, pe ceapă, pe crumpiri, grâu, cucuruz. Ai căpătat de toate. Și cînd ai vândut oalele, ai venit înapoi. Ai lucrat și câta pământul, ai făcut agricultură, și ai făcut oale. Oale se pot face oricând. În sobă-i cald. Deci a fost o prostie pe vremea aia când am fost eu copil, vă spun și asta. Că-n ziua a doua de Crăciun ne-am dus afară din sat și am făcut, am însemnat unde să facem groapa a treia zi de Crăciun. A treia zi am început. Acolo am mâncat de Anul Nou, în groapă. De Botezul Domnului, de Sfântul Ion acolo am mâncat, cârnați, sfrijele, acolo am mâncat. Ningea, ploua-n cruci, de nu știai ce să faci, nici câinele să nu-l ții afară. Dar noi am stat la pământ. Or fost proști ăi bătrâni. Că dacă se puneau vara, toamna, trei-patru zile, pe căldură, scoteau pământ cât să lucrezi iarna cu el două săptămâni. Dar asta le-a fost meseria. Și-atunci s-au făcut blidășele de Moși, pentru cotoroage… ăștia de pe la Caransebeș luau câte zece-cincisprezece blidășele. De Paști - olcuțe, cârcege. Pe vară, cârcege. Te-ai dus cu ele după Timișoara, la nemți, de zece, de cincisprezece litri cârceagul, haida-haida, diii, calule… și le-ai vândut. Primeai și dărabul de șuncă. Ori dacă ai vrut un dărab de sopon, să-ți speli chimeșa. Neamțul ți-o dat ce-ai vrut. Și-ai adus acasă de toate, tot ce ți-a poftit sufletul. Sau mergeai după Caransebeș și primeai pentru oale nuci și poame, de toate felurile. Cucuruz, uloi, mă rog, ce-ai vrut, crumpiri, ceapă, păsulă, tot ai căpătat. În Biniș, toată casa a făcut oale, și moșul, și feciorul, asta de când mă știu.

S-o gătat călaiul
Întâi se fac oalele, apoi se pun pe polițe, la uscat. Apoi se bagă la cuptor, le scot, le dau cu smalț și iară le bag la cuptor. Dar călai v-am spus că nu mai am. Cică s-ar face smalț pe undeva pe la Oradea Mare. Sau la Baia de Aramă. Pe vremea lui Ceaușescu o fost în vase de cincizeci de litri și ai luat cât ai vrut. Acum o să le fac șiruri. Am aici albeală, așa-i spunem, că-i tot de pământ de la noi. Asta-i boială din care s-or făcut șirurile la oale. La ghivecele de flori se fac șiruri. Dar cu smalț oala are fazon. Înainte mergeau toate oalele. Indiferent ce-ai făcut. Nemții de după Timișoara căutau cârcege de cincisprezece litri, că puneau vara iarbă cu rouă în cotăriță, iar în mijloc, cârceagul. Și stătea apa rece toată ziua. S-a pierdut și meseria, s-o gătat și călaiul, nu mai vrea nimeni să învețe”.
Uica Stan e supărat că nu mai are cine să facă oale. Dar parcă și împăcat cu situația. Lumea merge înainte. Ne despărțim dându-ne mâna. Palma lui e mare, cât o lopată. Și e aspră de la cât pământ a frământat și câte oale a făcut. Iar chipul lui e ars de vânt. Și de pălălăile care joacă pe deasupra hârboacelor din cuptor.

Olăritul în Banat
De-a lungul istoriei sale, Banatul a avut multe centre de olărit, ceramica tradițională în această zonă fiind cea roșie, de influență romană. Potrivit hărții acestor centre, realizată de specialiștii din cadrul Secției de etnografie a Muzeului Banatului, s-au produs elemente de ceramică la: Sânnicolau Mare, Jimbolia, Lipova, Făget, Răchita, Buziaș, Deta, Obreja, Bocșa, Carașova, Oravița, Socolari, Potoc, Moldova-Veche, Lăpușnicu Mare, Mehadia și Orșova. Se consideră că, în clipa de față, au mai rămas doar patru asemenea centre, respectiv la Birchiș, Jupânești, Biniș și Sasca Română. Ceramica arsă în cuptoarele bănățene a cunoscut diverse forme și utilități, literatura de specialitate grupându-le, astfel, în trei grupe. Formele întinse cuprind: străchini, blide, talere și farfurii. Ulcioarele de apă, oalele pentru lapte, cele pentru dus mâncarea și cele pentru gătit fac parte din grupa formelor înalte. În fine, mai există și o grupă a formelor complexe: vase, cratițe, tigăi, ploști, forme de cozonaci și sfeșnice. La Secția de etnografie (Complexul Bastion), deschisă zilnic între orele 9 și 16 (lunea, între 9 și 13), se poate vedea însă și un cazan de făcut rachiu, cu tot cu instalația de răcire, toate realizate la Biniș, evident, din ceramică.
Din păcate, vremurile nu iartă nici olăritul tradițional. Tinerii sunt mai interesați fie de agricultură, fie de industrie, astfel că ultimii olari care se mai află în viață nu mai au efectiv cui să transmită secretele meșteșugului moștenite din tată-n fiu. Un alt motiv al regresului rapid al olăritului din Banat - consideră Adriana Petrica Onofrei în studiul său “Birchiș și Lipova, vechi centre de ceramică bănățeană” - îl constituie și faptul că aici nu s-au produs vase pentru împodobirea încăperilor așa cum se găsesc în alte localități din țară.


AGENDA nr. 13/30 martie 2002