Un subiect tabu al istoriei: cei 25 de generali români ai armatei imperiale austriece

Istoricul militar Liviu Groza, a cărui carieră a fost încurajată, la începuturi, de reputatul academician Hadrian Daicoviciu, este o personalitate arhicunoscută prin cercetările sale dedicate unui spațiu de mare însemnătate geo-strategică. Este vorba de Culoarul Timiș – Cerna, zonă în care a acționat legendarul Regiment de Graniță Româno-Bănățean nr. 13, în perioada marilor confruntări dintre armatele imperiale austriece și otomane. Interviul care urmează este dedicat aniversării celor 50 de volume pe teme istorice publicate de Liviu Groza, dintre care 40 la Editura Dacia Europa Nova Lugoj. Un \"NATO\" de acum trei secole - Domnule Liviu Groza, cercetările dv. privind istoria militară a culoarului Timiș-Cerna sunt, în mod paradoxal, extrem de actuale. Împrejurările de după aderarea României la NATO seamănă mult cu cele de acum 300 de ani: România ca avangardă a unei alianțe de state occidentale, puse față în față cu efervescența lumii musulmane, în prezența unui al treilea „jucător” cu greutate, Rusia – la fel de imprevizibilă și în prezent. - Aveți perfectă dreptate. După ce Imperiul Otoman a ajuns la Dunăre, acesta urmărea expansiunea spre centrul Europei. Alegerea direcției de ofensivă nu s-a făcut prin Þara Românească sau Moldova - nu era de dorit, din cauza ciocnirii cu interesele Rusiei și ale Poloniei - și atunci s-a ales Banatul ca teren de înaintare. S-au stabilit trei direcții: una pe malul stâng al Tisei, până la Buda, și de la Buda la Viena; a doua era Biserica Albă – Timișoara – Buda – Viena și a treia era prin Culoarul Timiș-Cerna… Primele două direcții treceau prin Câmpia Banatului, cu locuri mlăștinoase, infestate de țânțari. Unde nu era apă, pământul era sterp, iar dincolo de aceste inconveniente, turcii aveau nevoie și de spălările religioase prevăzute în Coran. Așa s-a ales ca înaintare spre inima Europei direcția Orșova – Mehadia – Caransebeș – Lugoj – Timișoara etc. Urmașii Legiunilor romane Această situație se conturase încă de pe la 1500, odată cu începerea expansiunii otomane și mai târziu, cu asediul Vienei. Culoarul Timiș-Cerna și-a câștigat încă de atunci importanța strategică. Ca urmare a prevederilor Tratatului de Pace de la Karlowitz, din 1699, toate cetățile dintre Tisa, Mureș și Dunăre au fost demolate. Atunci au trebuit să se caute alte soluții de apărare și așa s-au născut cele 17 regimente de graniță, unul din ele având sediul la Caransebeș. Foarte interesant, Maria Terezia, când a înființat regimentele, ar fi trebuit să dea numărul „14” pentru Caransebeș, dar fiindcă aici a luptat Legiunea a XIII-a Gemina, pe timpul romanilor, s-a făcut o mică inversare. Pe o panglică a Drapelului Regimentului XIII, care se găsește expusă la Muzeul Militar de la Viena, scrie: „A lui Romul vitejie, peste voi români să fie!” Deci, s-a umblat la sufletul, la mândria și la orgoliul bănățeanului, pentru a câștiga acești oameni din punct de vedere sentimental, pentru a-și face datoria cu devotament, până la capăt. Românii în armata imperială austriacă - subiect tabu al istoriei? - Ce părere aveți despre abordarea acestui subiect? Vă întreb pentru că, în istoria noastră recentă, în perioada comunistă mai ales, nu prea era indicat să vorbim despre Imperiul Austro – Ungar și despre implicarea românilor în acel „NATO” avant la lettre, parcă nu dădea bine… - Aici este vorba în primul rând de necunoștință, dar și de o subapreciere a valorii militare a Regimentului XIII de graniță. Eu am scris și, împreună cu dl. Mihail Rădulescu, am subliniat această idee: soldații grăniceri români au servit cu credință și devotament Imperiul Austriac, dar nu au uitat nici o clipă că sunt români. De pildă, Generalul Mihail Trapșa purta în permanență la gât un săculeț cu o cărticică de rugăciuni, scrisă în limba română; tot generalul Trapșa și-a lăsat întreaga avere pentru ca la Caransebeș să se înființeze o școală de fete cu limba de predare numai în română… - Deci nu era vorba numai de o structură rigidă, militară, ci a însemnat mult mai mult pe plan cultural, spiritual, al întăririi românismului în Banat. - Apoi, să nu uităm că fiecare grănicer, fiecare țăran grănicer cunoștea cel puțin trei limbi, iar ofițerii se exprimau curent și în șase limbi, deci erau oameni de o valoare extraordinară. Românii bănățeni au dat 25 de generali, care au ajuns în fruntea armatei austriece, fiind figuri marcante ale Curții de la Viena. Iată încă un exemplu, deosebit de frumos… Un general român, comandant al artileriei imperiale -Unul dintre generalii români a comandat la un moment dat artileria imperială, dacă nu mă înșel? - Da, este cazul generalului Alexandru Guran, care a fost, pe de-o parte, șeful Secției a V-a de topografie militară, apoi șef al Academiei și al Școlii de Război din Viena. Datorită talentului său, a fost ales de trei ori consecutiv președinte de onoare al Expoziției de pictură de la Paris. Dar și Lugojul a dat un general de valoare foarte mare: Alexandru Lupu, despre care am găsit la Arhivele de Război din Viena o documentație foarte consistentă. Generalul Alexandru Lupu, împreună cu generalul Mihai Șandru (originar din Mehadica) au luptat pentru ridicarea culturii de masă românești și pentru înființarea la Viena a Bisericii Ortodoxe Române. Ei au pus fundamentul acestei instituții, iar acest lucru spune că ei nu au fost doar niște purtători de uniformă, cu sabie, pinteni și decorații… Culoarul Timiș-Cerna, o matrice spirituală… - Momentul desființării regimentului de graniță a creat de altfel mari nemulțumiri în rândul românilor de la graniță… - Prin înființarea regimului dualist austro-ungar, grănicerii își pierd toate drepturile și de aici apare nemulțumirea față de maghiarizarea forțată, desființarea școlilor românești etc. Atunci a avut loc și răscoala sau revolta de la Mehadica, soldată cu morți și răniți în urma ciocnirilor dintre români și jandarmii imperiali… - Ce ne puteți spune despre relațiile dintre Lugoj și Caransebeș la acea vreme? Vă întreb acest lucru pentru că, de-a lungul timpului, mi-am întărit convingerea că zona Culoarului Timiș-Cerna este mai mult decât o realitate geografică, este o adevărată matrice spirituală… Lugojenii s-au simțit mereu mai aproape de Caransebeș și Herculane, decât de Arad sau Buziaș, situate la distanțe cam egale. - În perioada premergătoare Marii Uniri, la Caransebeș, datorită existenței regimentului, zona a fost încorsetată, o zonă militarizată, închisă din multe puncte de vedere. Ori, Lugojul a avut o deschidere mare spre înnoire, spre schimbările economice, sociale sau politice ale vremii, a avut personalități ilustre… ori Caransebeșul a trebuit să se lipească cumva de Lugoj, în efortul său de modernizare. Ion Vidu, de exemplu, care a făcut mai întâi școala la Caransebeș, a fost un liant al celor două orașe, care au avut un mare rol în mișcarea de emancipare premergătoare merii uniri. Cu elicopterul și vaporul, pe urmele istoriei - Mă bucură faptul că, în scrierile dv., subliniați diversitatea spiritualității bănățene, care nu se reduce doar la Timișoara (mai nou, am auzit la TV și denumirea de „județul Timișoara”). Avem Lugojul, Caransebeșul, Băile Herculane, Oravița, Bocșa, avem Orșova, care dintotdeauna a aparținut Banatului, avem Vârșețul și Uzdinul, centre românești din Banatul Sârbesc, există tradițiile aparte ale Banatului montan… Când ați început cercetarea sistematică a documentelor privind acest spațiu? - Primele cercetări le-am făcut la Arhivele de Război din Viena, acum 14 ani. Prin intermediul Ambasadei României am obținut o bursă și, timp de o lună, am studiat la Arhivele de Război din Viena. Acolo am găsit niște oameni deosebiți, în funte cu Rainer Egger, doctor în științe istorice, directorul Arhivelor și Karl Rossa, șeful bibliotecii, care avea rang de consilier. De o amabilitate deosebită a fost Alexander Krischan, originar din Jimbolia, care m-a ajutat în toate privințele. Am cercetat tot ce am găsit în Arhivele de Război, privitor la întreg spațiul dintre Orșova și Lugoj. Mi-ai atras în mod deosebit două planuri ale cetății Lugojului și lupta de la Lugoj, de la 25 septembrie 1695, condusă de generalul veterani. Apoi, am luat sub lupă toate documentele privitoare la cele două mari războaie austro-otomane, din 1738 și 1788. Am pretenția să spun că, de la Viena, am adus tot ce e legat de aceste războaie. Întors în țară, am avut parte de o altă binefacere cerească, la propriu: am zburat 51 de ore cu elicopterul, cu hărțile pe genunchi, deasupra câmpurilor de bătaie de odinioară. Pe Dunăre, unde nu am putut ajunge, am fost cu vaporul. Împreună cu prietenul Mihail Rădulescu, am fost cu vaporul de la Orșova până la Moldova Nouă și Baziaș, apoi înapoi la Orșova. Am filmat și am fotografiat toate locurile unde otomanii și-au plănuit atacurile. Primim mereu scrisori de la Academia Română, de la bibiloteca Academiei, din Viena, din Franța, Canada, America și acest lucru ne confirmă că toate eforturile făcute au avut ecourile meritate, pentru că noi scriem pentru cei care urmează… Nepot al eroului Independenței, generalul Moise Groza - Prima dv. carte, apărută în 1978 la Editura Militară, se numea „Generalul Moise Groza, un erou bănățean al independenței”. Pe dv. vă cheamă Liviu Groza. Este doar o coincidență de nume? - Fiica generalului Moise Groza s-a numit Livia Groza, iar tatăl meu, nepotul lui Moise Groza, nu întâmplător mi-a pus numele de Liviu Groza. Într-adevăr, sunt urmașul marelui general. El a fost crescut într-un spirit patriotic autentic românesc. Datorită priceperii sale topografice, a fost trimis să stabilească linia de frontieră în Munții Siriului și acolo s-a întâlnit cu ministrul de război al României, generalul Florescu. Acesta venise însoțit de translator, dar generalul Moise Groza i-a răspuns, cu mândrie, în românește: „eu sunt român bănățean, nu am nevoie de translator, domnule ministru”. Acolo sus, în Munții Siriului, generalul Florescu i-a propus înaintașului meu să treacă în armata română, iar aceasta a acceptat cu bucurie, din dorința de a fi alături de frați. În Armata română, generalul Moise Groza a fost de o probitate și o corectitudine rare, datorită lui s-a descoperit că la Grivița nu era o singură redută, cum apărea pe hărți, ci două. A fost peședintele Societății Românilor de peste Munți și s-a căsătorit cu fiica lui Iacob Mureșan, din celebra familie a Mureșenilor, care l-a dat pe Andrei Mureșianu, autorul imnului României. Cunoscând bine limba germană, el a fost acceptat și la curtea lui Carol I și a lui Ferdinand, ca și consilier militar. Sunt mândru că sunt urmașul generalului de divizie Moise Groza, eroul de la Grivița, iar opera mea îi este dedicată și memoriei sale.