Păsări pătrate pe cerul de apus

Un stol de vrăbii se certa pe afișierul rotund de lângă Primărie. Pe afișier, sub cărămizile de pe care căzuse mortarul - un singur afiș. Iar pe afiș, sub inițialele M.A.I., de la Ministerul Afacerilor Interne, scria cu majuscule: „Pe toată durata zilei de duminică se interzice cumpărarea a cel mult de două baloane de persoană. Cei care vor fi prinși în caz contrar vor fi drastic amendați.“ Nu semna nimeni. Persoanele care se opreau să citească aproape că dădeau cu nasul de jumătatea de coală albă. Cei ce apelaseră măcar o singură dată la secretarul Primăriei pentru vreo copie de buletin sau certificat de naștere ghiceau imediat că era vorba de mașina de scris a Primăriei. Era singura din sat. Iar culoarea indigoului folosit nu lăsa loc de nici un dubiu pentru apropiații secretarului. Era indigoul folosit de Otto pentru multiplicatul bancurilor porcoase. Același afiș fusese lipit cu făină și apă chiar și pe ușile celor patru birturi ce mai rămăseseră în localitate. Nu se întreba nimeni de ce, dacă era un anunț al Primăriei, lipsea șampila. În mod limpede, nu era anunțul Primăriei, ci al Miliției. Care Miliție nu punea ștampile pe orice hârtie. De-a lungul gardului din fier forjat al uneia dintre cele patru biserici, o sumedenie de vânzători ambulanți mai mult sau mai puțin tuciurii își întinseseră încă de dimineață nimicurile pe tarabe. Trecuse binișor de ora prânzului și satul părea mort. Pe străzi, nici o mișcare. Arareori, câte-o pisică se încumeta să străbată în goană șoseaua principală. Ioji, proprietarul caruselului cu lanțuri instalat în fața Căminului cultural, călărea un scaun cu spătar și scuipa semințe. Ionela, cea de-a doua nevastă a sa, socotea ceva de zor și, din când în când, muia vârful creionului chimic cu vârful limbii. Nu departe de ei, șezând în fund, cu spatele sprijinit de gardul bisericii, stătea Bandi cel Tuciuriu. Era un bătrânel într-adevăr foarte tuciuriu, cu două baloane umflate ale căror sfori erau ancorate de cureaua lui de la pantaloni și cu alte baloane, dezumflate, galbene, albastre, verzi și roșii, întinse pe o bucată de hârtie în fața sa. Dinaintea magazinului mixt, un chipiu. Sub chipiu cotidianul „Scînteia“, iar de la „Scînteia“ în jos, o pereche de pantaloni și una de pantofi negri. Pe deasupra ziarului se puteau vedea, destul de des, ochii căprui ai plutonierului Bercică, șeful de post. Dinspre pichetul de grăniceri se auziră comenzi scurte. În câteva minute, pe șosea se iviră alergând cadențat doi soldați însoțiți de un sergent. Ajunși în dreptul tarabelor, schimbară alergatul cu mersul la pas. Aveau arme pe umeri. După ce depășiră zona comercială, începură iar să alerge. Bercică lăsă ziarul în jos și privi la ceas. „Au întârziat la gară“, gândi satisfăcut. Îi va raporta deseară la companie. Poate și la primăriță. Să pună problema acolo unde trebuie. Două erau punctele nevralgice pe unde puteau să apară potențialii infractori de frontieră: șoseaua și calea ferată. - Ce-ți mai face porcul, nea Bercică...? Vrăbiile gureșe de pe afișierul de lângă Primărie își luară zborul ciripind speriate. Bercică împături ziarul. Pe șosea, clătinându-se, Mișa, cel poreclit Pizdici, porcarul satului. Avea fața mai roșie ca de obicei. Parcă-i luase foc. Bărbatul se ținea de o bicicletă de damă, cu plase de protecție la roata din spate. Din buzunarul sacoului se ițea gâtul unei sticle de un sfert. - Nu i-au picat belciugele? Plutonierul simțea că ia și el foc. Terchea-berchea de pe drum se trezise tocmai acum să-l întrebe de animal. Simțea ochii tuturor celor de dinaintea bisericii și Căminului cultural măsurându-l din cap până-n picioare. - Te-oi chema, n-ai grijă... Dar du-te mai repede că te-așteaptă muierea și de aud că iar ai făcut scandal, te-am ras... Hai, dă-i drumul, că-ncurci circulația. - Da’ să mă chemi neapărat, dom’ șef. Că poate să-ți dărâme și postul. Nu-i de glumă. Și eu... - Du-te, bre, că trec mașinile și te calcă, du-te! - Nu-ți fă probleme, dom’ șef, că nici Mimi nu-și face. Ajung io ș-acasă, dacă-i musa-i... da’ să mă chemi… că nu oricine știe să pună belciuge… Mișa se pierdu în josul străzi, ținându-se de bicicletă. Șeful de post făcuse „Scînteia“ sul și tot lovea cu ea de picior. Îi ardeau tâmplele. Simțea privirile țiganilor de la tarabe ațintite asupra sa. Știa de ce nu aveau aceștia clienți. Știau și ei. Știa și Bandi cel Tuciuriu, singurul furnizor de baloane care primise autorizație de vânzare pentru ziua respectivă. Acesta din urmă nu avea voie să vândă unei singure persoane decât maximum două baloane. La început se bucurase aflând că va fi unicul vânzător de asemenea produse, dar de vreo două ceasuri îl blestema pe Bercică de zor. Însă numai în gând. Pe stradă, țipenie. Nici un balon vândut. Îi stătea pe limbă să-i spună plutonierului: „Păi bine, bre, chiar de Rusalii să nu lași oamenii să se bucure de baloane?“ Însuși Bercică se născuse într-o zi de Rusalii, undeva în Bărăgan. Acolo aflase pe urmă, când se făcuse mare, că exista în țară o regiune tare bogată, unde oamenii o duc bine și, când terminase școala, tare mult se bucurase aflând că va fi repartizat la post tocmai în Banat. Părinții îi povestiseră ce harnici au fost bănățenii când au fost duși în Bărăgan să facă la gospodării colective și sate noi-nouțe, în plin câmp. Ajuns în Banat, prinsese ciudă pe bănățeni. „Ie-te ai dracu’... ce case au și au venit tocmai la noi să ne facă colectivă...!“ Dinspre gară se auzi un șuier de locomotivă. Bercică se neliniști. Va avea mai mult de lucru decât de obicei. Era convins că a sosit cu trenul un puhoi de neamuri, așa cum se întâmplă întotdeauna de Rusalii. În câteva minute și piața se va umple de lume. Prin lume, potențiali infractori, frontieriști... Nervi, înjurături, bastoane, implorări de iertare, uneori intervenții... În soldați nu avea nici o încredere. Cedau la un banal de pachet de țigări sârbești. Sau la o duzină de gume de mestecat. Dintr-un punct de vedere era pe deplin liniștit. Cu două baloane nu se putea ridica în aer nici măcar un bebeluș de trei zile, darămite un adult de câteva zeci de kilograme. La ultima ședință, generalul fusese deosebit de limpede: „În zona de frontieră nu se mai admit mai mult de două baloane de căciulă. Nu mai vreau să aud că iar a fugit careva agățat de snopul de baloane. E clar?“ Generalul avea dreptate. De când cu fuga acelei gimnaste peste graniță, dusă de vânt cu cele câteva duzini de baloane peste Mureș, superiorii suflau și-n iaurt. De-atâta lovit de picior, din „Scînteia“ nu mai rămăsese aproape nimic. Vântul zburătăcea de colo-colo bucățelele de hârtie. Lumea ar fi trebuit să ajungă deja de la gară. Dacă nu cumva or fi luat-o pe alte ulițe. Deși, în mod obișnuit, se adunau cu toții aici, dinaintea bisericii. Mai cu seamă că, după slujbă, popa se transforma în fotograf și-i poza cu neamurile. Privi spre cer. Vântul bătea dinspre sud și când bate dinspre sud, dinspre sârbi, aduce furtună. Când bate dinspre nord, dinspre unguri, aduce ploaie. Acest lucru îl știa de la săteni. Se felicită că reușise să lipească afișe prin tot satul. Otto, secretarul Primăriei, mârâise când aflase ce sarcină i se pune în cârcă, dar în cele din urmă, se apucase să multiplice textul la mașina de scris. Mai cu seamă că șeful de post, bătându-l pe umăr, îi spusese că știe despre patima lui Otto de a născoci bancuri politice bune. Vântul se întețise. Direcția de bătaie era tot mai îngrijorătoare. Generalul nu putea decât să aibă dreptate. Câteva baloane bune, un vânt precum acesta și... direcția peste graniță. De gimnastă auzise și el, Bercică. Era pe vremea aceea șef de post într-o comună învecinată. A urmat imediat rocada și astfel a ajuns șef de post aici, pe unde fugise prăpădita aceea. Și totuși nu era pe deplin convins că putuse să fie adevărat. Un văr de-al său lucra la Fabrica de cauciuc și-i adusese într-o sâmbătă vreo patruzeci de baloane. Le-a umflat pe toate și le-a legat de Leo, cîinele-lup pe care-l moștenise de la fostul șef de post. Baloanele nu doar că nu l-au ridicat pe Leo, ci s-au lăsat cu toate în jurul câinelui, pe pământ, lipsite de orice vlagă. O săptămână întreagă după aceea l-au durut plămânii de la atâta umflat. Când s-a liniștit, a încercat din nou. De astă dată cu fum de țigară. A fumat două pachete de „Carpați“ fără filtru până a reușit să umfle toate baloanele. Le-a legat din nou de patruped. Diferența a fost că toate au stat atunci ridicate în aer, însă Leo alerga liniștit prin curte cu tot cu ele. „În condiții speciale, câteva duzini de baloane pot ridica în aer și un adult!“, a spus generalul. Bercică nu aflase care anume erau acele condiții speciale. Prin urmare, nu știa ce să mai creadă. Era însă convins că trebuia să fie deosebit de vigilent. De la oameni te poți aștepta la orice, își spunea el deseori. Îl neliniștea lipsa sătenilor. La slujba de Rusalii nu se arătase nici măcar preotul. Nici vreo babă chinuită de reumatism. Și nici crâsnicul, să deschidă lăcașul. Acum își dădu seama că nu azise deloc clopotele. Aruncă pe caldarâm ultima fâșie ce-i mai rămăsese din „Scînteia“. Vântul o purtă iute sub un podeț. Dinspre strada gării se auziră pași tropăind pe caldarâm. - Un, doi, trei, stângu’, dreptu’, stângu’, dreptu’.... Pașii se auzeau tot mai aproape. Trebuiau să fie soldații care se întorceau de la gară, din misiune. Bercică nu mai clipea. Strada continua să fie pustie. De soldați nici urmă. Se îndreptă spre colțul ce dădea în strada gării. Ajunse. Þipenie. Se întoarse în zona tarabelor. Se apropie suspicios de Bandi cel Tuciuriu. - Câte baloane ai vândut până acum?, îl întrebă scurt. - Nic măcar unul de prăsilă, se văită țiganul. Ce mi-ați făcut, don șef... că dacă spuneați de trei baloane, poate mai vindeam ceva, don șef... - Dă-le încoace pe toate. Câte ai? Dă și sacoșa încoace. Vă arăt eu vouă frontieră, fire-ați ai dracu să fiți de boanghine... Vreți să fugiți, ai? Dă totul încoace! Mâine vii la post după procesul-verbal. Þi le dau înapoi. Astăzi se interzice orice vânzare. Smulse sacoșa din mâna țiganului și porni grăbit spre post. - Nea Bercică! Se opri ca trăsnit. Iar dobitocul acela de Mișa Pizdici. Þinea pe bicicletă un obiect destul de mare, ce părea a fi făcut din hârtie. - Ce-i, bre, Mișa, ce este? Nici nu mai avusese putere să-l beștelească așa cum acesta o merita pentru sâcâiala sa. Lăsă jos sacoșa luată de la Bandi cel Tuciuriu. - M-au trimis să vă întreb dacă nu vreți să mergeți și matale cu ei. - Cu cine? - Păi... cu oamenii din sat. Că ei s-au dus. - Unde s-au dus? - Dincolo. Mișa făcu discret semn spre graniță. - Cum s-au dus? - Mi-au dat să vă aduc asta. Mișa se chinuia să desfacă o sfoară din jurul șeii bicicletei. În cele din urmă reuși. Îi întinse șefului de post ceea ce părea a fi un zmeu uriaș, așa cum îi făcuse acestuia tatăl său, în Bărăgan, pe vremea când era mic. Ridică ochii spre cer. Vântul se întețise. În partea de apus a satului, pe cer, i se păru că zărește un stol uriaș de păsări pătrate.