Povestea Călinei

- De multe ori m-am întrebat dacă nu cumva potecile care-i poartă pe drumeți spre zările ascuțite, sus, sunt scrise de poveștile atâtor pași. Cu fiecare urcuș și coborâș, călătorul adaugă la povestea muntelui propria lui poveste, într-o tainică îngemănare dintre sudoare și piatră. - Așa o fi? Unii oameni au povești banale, care se repetă monoton în furnicarul lumii. Cum poate muntele să le primească ? De unde atâta putere ? Poate-i ascunsă undeva în culcușul neumblatelor păduri. - Sau în tainițele pline de comori ale peșterilor. Acolo faurii pitici zămislesc pentru fața acestei lumi comori pe care numai călătorul încercat le poate gusta. - Eu nu cred în comori. Presimt că puterea despre care vorbești e doar o iluzie, e fascinația de o clipă sus pe înălțimi. Să nu ne amăgim. Veghează mai bine la marcaj. Mai avem până sus și se face târziu. - Uite, o să-ți spun o poveste, de care vei râde așa cum îți e obiceiul. Am învățat cățărarea de la Liviu Singuratecu’. Toată lumea îl știe. Îl știi și tu. Deseori, agățat în coardă, în clipele de repaus, printre dinți îmi șoptea că degeaba ajungi sus, degeaba încaleci triumfător semeția unui pisc, dacă acolo nu te întâlnești cu tine însuți. Așa am ajuns și eu pe „Colțul fără umbră”. Aveam loc cât să pui alături picioarele. Așa am aflat de ce i se spunea astfel. Soarele orbitor și mânios, cerul o cupolă de cristal și de jur împrejur, doar hăul. Umbra mea, nicăieri. Deodată, cineva dinăuntrul meu ieși afară lepădându-se de trupu-mi contorsionat, extenuat și... Am renăscut parte din munte, partea cea mai vie și mai firavă. Atunci am auzit pentru prima oară Faurii din adâncuri cum ciopleau cu ciocanele lor fermecate destinele oamenilor de munte. Așa am aflat taina acelei puteri… desigur, tu nu crezi . Mai bine… - Povești și iar povești. Să poposim, îmi simt trupul greu. De vina-i poate oboseala și chingile rucsacului acesta vechi. -Hei, unde ești? Lasă glumele și istoriile fabuloase, că nu mă sperii așa ușor. Unde te-ai ascuns? Cine-i izvorul acesta ce nu l-am mai văzut până acum prin aceste pustietăți? Și cine-i acest pisc semeț de lângă mine? Să fi rătăcit drumul? Să fi avut vedenii? Călineeeeeeeee! Căline, unde ești? Ascultă ecoul și i se păru că din hăurile muntelui celui nou aude o șoaptă de răspuns. Ochii se căscară mari, semnul de pe frunte se aprinse roșu. Lepădă rucsacul si alergă împleticit la vale hohotind de plans. -Căline, ce o să le spun celorlalti? Călineee! .............................................. Bătrânul cu semn pe frunte și un mai tânăr drumeț, urcă cu pas măsurat piscul Călina : - Eu nu cred în comori, (continuă tânărul după o vreme). Presimt că puterea despre care spui, e doar fascinația peisajului sălbatic. Să nu ne amăgim tataie, mai bine… - Ehe, fătul meu, comoara pe care o cauți fără să știi e chiar iubirea. Și când iubirea asta pentru munți și oameni tălăzuiește băierele inimii, oamenii iau chip de munți și invers. Apoi vin printre noi să ne învețe. Mai bine să-ți zic o poveste… Ai auzit de Liviu Singuratecu’ ?