Dumitru Sava

vă dați seama câte capete răsar din pământ primăvara câte capete ies zilnic în fiecare maternitate de pe pământ câte capete pândesc ascunse sub cearșafuri noaptea câte capete cad sub

existența mea tril în flautul vieții

ostatic între ramele ei vâsleam viguros contra apei ca în al nouălea cer curentul așa de puternic n-am zărit cascada… pierdusem șirul anilor când spre malul naufragiului meu unde comemoram

ca pe o pictură în gheață singurătatea mă scrijelește pe geam e mat de-atâta speranță amăgită nici visele nu-l mai spală o ceață densă plumburie apăsătoare ca o cortină acoperă pământul că

nu nu nu sunt singur chiar dacă liniştea asta din jur uneori e mai apăsătoare ca doamne cum o fi eternitatea nu sunt singuuur încă te scurgi şerpeşte ca o adiere thanatică printre

de fiecare dată când făceam dragoste ne apuca o stare de beție ca și cum am fi sorbit o grădină a semiramidei și drogați de acel tainic balsam floral ne dedam la toate nebuniile în infinita

Mulți se întreabă ce s-o fi ales de cainii Londrei. Nu, nu câinii, ci cainii! Descendenții acelei făpturi biblice, rod al împerecherii adulterine dintre prima femeie și o reptilă. Suntem tentați să

și mâine când s-o lumina ai să pornești pe drumul tău o altă iubire te-o-înnopta… însă trupul acesta minunat prin care-mi dăruiești toate aromele pământului și-n care-mi aflu odihna la fel

râul îmi susura la picioare și din oglinda lui mă privea crâncen un chip. avea sprâncene cam stufoase, nasul un pic acvilin, fața prelungă, bărbia cam voluntară, ochii... cam toate, toate

sinucigașii - niște abeli care îl asasinează pe cain mântuirea – să-l ajutăm pe cain să moară în fiecare eu – omul cu două inimi de când ne-am îmbrățișat

adesea îmi spuneai mamă că eram un boț din care ochii mă izvorau iubire nu am secat mai curg încă în nerostire să-i fur misterului ceva precum un hoț mă tot strecor printre metafore și rime să

ascult ascult ascult… şi nu mă mai satur închid ochii și retrăiesc noaptea aia magică când vacanţa părăsise satul şi îndurerat târgovişteanul un paganini numai scripcă cânta cânta doar

Ãsta al lu’ Puțică… I se spune așa pentru că a moștenit-o din neam, de la tac-su mare mică, miiică. Săracul n-are nicio vină. Nu auzise el de Adler, dar complexul de inferioritate îl rodea. De

cu ortul lui găurit pe arca salvării nebunul de caron ruinează biserici mauzoleul speranței e plin de cadavre și stoluri de vise desperecheate au înnegrit cerul trasă de trei iepe-n călduri

e-atâta înghsuială pe pământ n-ai unde să arunci rază de soare pustiu-i adunat la mine-n oase

furioaso ce laşi să-ţi de în clocot lutul nu arunca venin prin craterul rostirii căci ai putea să otrăveşti poemul în care te-o reîntrupa omar poetul nu cerceta cu patimă ascunsă acele legi