Dumitru Sava

ca să pot sorbi toamna sângele strămoșilor în fiecare primăvară tai vița de vie și ea lăcrimează pentru păcatul meu

ai aruncat o ultimă privire-n sus și toate speranțele gândurile ți-au căzut rostogolindu-se pe pieptul meu diluvian potop de lacrimi de atunci îmi devastează existența doar tu mi-erai

eheei ce frumoasă erai pe vremea aia cu numele tău astral te născuseși nu sub semnul stelei norocoase ci cu steaua-n frunte să fii tu cea mai mândră-ntre surate abia mi te reamintesc uite

vă dați seama câte capete răsar din pământ primăvara câte capete ies zilnic în fiecare maternitate de pe pământ câte capete pândesc ascunse sub cearșafuri noaptea câte capete cad sub

parcă a fost ieri când ai venit așa pe nepusă masă o umbră furișându-te printre păcate te-ai strecurat în stilul tău lasciv în viața mea pe unde vei fi intrat că aveam ivărul inimii tras după

neștiuți eram aceeași ființă în două universuri paralele și ochii tăi oglinda când m-am privit în ei s-a pornit gravitația ne-am chemat eu păcătosul tu ispita ne-am dorit eu orbul tu

n-am putut să mai stau din senin m-a apucat așa un dor ciudat de mine c-a trebuit să plec și să mă caut odată ajuns am uitat de toate de criză singurătate chiar ziua de mâine mi-am lăsat

nu-i adevărat că viața e o taină doar o femeie însă nu una oarecare femeia unică superbă enigmatică și pasională înnebunită după orgasm probabil și el un bărbat de dragul lui fără fițe sau

un bust se ridică din patul meu parcă se scoală mortul din sicriu îmi ia halatul din cui și-l înnoadă nepăsător peste pijamaua mototolită și strâmb încheiată cu buzunare găurite pe unde s-a

viața e un fluviu năvalnic învolburat și nebun se prăvălește ca o viitură măturând totul în cale de aia e lumea muritoare asta până ajunge la mine îmi place să cred că eu îi sunt digul nu

mă privesc în oglindă am sprâncenele cam stufoase nasul un pic acvilin fața prelungă bărbia cam voluntară ochii... cam toate-s după chipul și asemănarea Lui cum să îndrăznesc să spun că nu

dacă ar fi să ne luăm după spusele gânditorului de la hamangia nu zeul a făcut pământul în a nu știu câta zi ci noi oamenii trudim la el nu vă vine să credeți cum vine primăvara în

dacă iei o daltă și spargi lutul de pe mine descoperi ceva minunat sufletul meu dar el nu se vede decât prin oglinda ochilor cât este de frumos cel pe care îl îmbrățișezi și îl săruți cu

pământene și unic spirit din care e zidită lumea cel ce ai reaprins focul credinței prin venele tale curge iubirea și-n inima mea omule care pentru mântuirea noastră te-ai pironit pe

nu nu... vă spun eu muzeul țăranului român nu e acolo pe strada la numărul unde vin străinii ăia îmbrăcați frumos în vizită și cumpără suveniruri îl știu bine pe cel adevărat tocmai vin

pe mine cel adevărat nu o să mă cunoașteți niciodată meșter fântânar agățat de frânghia timpului mă cobor în adâncuri îmi forez latențele abisale și în fiecare zi îmi scot la suprafață

amarnic mă mai torturează viața asta inconștientă tiranică nebună nu-i pasă de e noapte ori e zi desculță despletită și în cămașa ei de tort amantă de prea mulți iubită dar geloasă mi-a

într-o dimineață ochiul a apucat o rază de la astru și fără să îți dai seama a început să se joace cu ea să o adune... să o înfășoare și să o facă ghem neștiut în pântecul tău când a

prin nesfârșirea dragostei rătăceau fără să aibă habar unul de celălalt două suflete pierdute fiecare cărându-și de căpăstru povara speriat poate de atâta singurătate se striga ca sfântul în