Dragoș Vișan

Eu n-am afirmat ceea ce spuneți dumneavoastră. N-am zis că-i proză. N-am zis că-i eseu. Se vede că n-ați fost atentă la ceea ce am precizat în comentariu. Au fost impresii de lectură. Și nu repet ceea ce am afirmat.
Vă faceți griji inutile în privința mea.

Așa mi-am amintit, așa am scris. Atmosfera e ca oricare alta înaintea probelor. Eu nu eram implicat deloc emoțional în ceea ce aveau să trăiască elevii. Parcă stăteam doar de veghe în... lanul cu secară!

De fapt acest eșantion dintr-un proiect al d-stră cu motanul Tom nu poate fi numit proză. De ce? Pentru că n-are nici măcar legătură cu literatura pentru copii. Ar putea fi rostit doar la radio. Este un mic eseu de popularizare a Iernii pe uliță. Existau poate soluții. Dar n-ați uzat de ele. Gheorghe Pituț a scris, încă de pe vremea lui Ceaușescu, un roman-basm protestatar, Aventurile curajosului motan Maciste, apărut pe la editura Sport Turism în 1987, reeditat la Cartea Românească în 2006. Acolo da, motanul are calitățile unui șarmant bărbat. Știe să se bage printre prietenii stăpânului-autorului său - (un poet Gh. Istrati parcă și un pictor renumit, Pucă), ar vrea să se-nsoare, fură salam de la vecini, ajunge în mari pericole, se dezbracă de blană (mai mult pe jumătate).

Nu aceasta e calea lui Tom!

Cercurile Sarmizegetusei au ceva spectrar, spectacular, SF în ele. Am citit cele patru părți. Ele sunt trei. Se deschid, se închid. Seamănă și cu teza-antiteza și sinteza lui Hegel. Dar nu înțeleg de ce să existe loji pe vremea dacilor, de ce atâta creștinătate pe vremea lui Decebal (semne ale Sfântului Andrei), de ce atâta anticipare a Marii Uniri din 1918 și a momentului 21-22 decembrie 1989. Poate îmi traduceți și mie. Dacă este proză, naratorul poate să se coboare la nivelul mai lipsit de înțelegere al cititorului obișnuit. În schimb, dacă e simplu eseu, atunci nu mai am ce pretinde, cercurile s-au închis de aproape 22 de ani!

N-am nicio veleitate că sunt cercetător.
Așa că nu fac teorii. Nici nu mă inspir din vreo lucrare științifică, în lipsa citatelor, după cum vedeți. I-am lăsat pe cărturarii Școlii Ardelene la urmă, ca să se vadă că spusele mele au fost vehiculate de mult.
Aceste idei și rânduri mi-au fost trezite de Mircea Eliade, lecturând ultimul său roman în care e vorba și de etnogeneza ca proces continuu, salvator, soteriologic. Tocmai am dat pe acest site și o recenzie la acești \"Nouăsprezece trandafiri\". Așa că studiul meu s-a născut din lecturarea unui roman. Nu sunt la curent cu tot felul polemici actuale, legate de formarea limbii române. Părerea mea, ca și a lui Mircea Eliade (ori a lui Ernst Gamillscheg), e că stadiul primar al românei vechi, ca formă actualizată în secolele IV-VI a latinei orientale vulgare, a apărut la Sudul Dunării (inclusiv Sciția Mică și zona extinsă pe atunci a ceea ce avea să se numească Banatul sârbesc), iar din această întinsă regiune danubiană străromâna incipientă a pătruns în Oltenia, Banat, Apuseni și restul teritoriului, încă din secolul VII (cum datează și marele istoric al limbii Ion Gheție apariția limbii române).

Vă mulțumesc mai ales pentru ultima parte a comentariului. Perfect adevărat! Tonul cam persiflant al ansamblului... nu mă derutează, pentru că n-am nici în clin nici în mânecă, vreodată, cu teziștii.

Se aseamănă acest poem cu ciclul meu \"Arborii lui Andreescu\", cu precădere în partea de mijloc și în ultima strofă. Văd că independent am realizat un fel de picturi în versuri. Frumoasă exprimare, discurs inedit, mai pesimist decât al meu. Aveți notele d-stră de originalitate. De exemplu eul liric din poemul d-stră căută să fie într-o interactivă și antitetică relație cu un tu neștiut:

\"acum îți știu toate nuanțele violenței, tot ce lipsește
este o ramă din lemn blând\".


Ca proaspăt doctor în literatură, aș vrea să fiu înștiințat doar de un singur lucru: de ce mi se dau toate textele la atelier (poezie, personale, proză) de-o săptămână încoace. Și de ce mi s-a dus tot nivelul 105 pe apa sâmbetei, din senin, tot acum șase zile.

Densitate de sugestii. Un limbaj ca un atac la baionetă. Se repetă redundant ca un ban.
Excelent. Ai surprins exact psihologia așteptării morții pe front. Diamantele cred că e o metaforă. Să fie sufletele unor oameni valoroși, zburate ca potârnichile din tranșee?

Poemul este de-o maximă autoreflectare. Sunt foarte atent observate unele aspecte ale vieții care scapă inșilor comuni. O căutare și-o nesiguranță a dobândirii răspunsurilor adevărate, după modelul arthurian.

Acei arbuști, de soc și de iasomie, semnalați de tine, sunt cei de iubire.

Mulțumesc pentru călduroasele rânduri

V-am citit și eseul Adevăratul cadavru din debara, despre fascinația lui Cărtărescu pentru Eminescu. Fascinație, ca și la Liiceanu (cred că și Manolescu) pentru marinerul Băsescu.

Adaug:
Interesant eseu polemic. Eminescu e îndrăcit (nu îndrăgit) atât de mult de către Mircea Cărtărescu, astfel încât acest epigon i-a numărat într-un exercițiu de admirație de-acum peste zece ani toți perii picioarelor. Și Patapievici, prezent deunăzi la emisiunea lui Cătălin Ștefănescu, a început să tune și să fulgere împotriva inamicilor. Cărtărescu se pretinde intelectual, dar este un egolatru, după cum dovedește în jurnalele sale. Trâmbițarea numelui său și peste hotare e o Daciadă, o Cântare a României programată și de Băsescu!

Experiment sui generis. Rodin - Hodin chiar sună mai balcanic. O arlechinadă lirică, un umor provenit din defectul de pronunțare al lui R. Hevoluția homână în dihect!

Vă mulțumesc foarte mult. Impresiile voastre sunt și ele tot la fel de stenice precum tablourile lui Andreescu, pentru că mă-ncurajează să continui. Nu știu cine să se-ncumete să-mi publice într-un volum de debut versurile. Aș vrea, dar eu consider că a da bani și pe sub tejghea la editură e o tâmpenie. Nu vreau profit, nu vreau un ban. Aș vrea să debutez la o editură mai importantă, să fie un preț modic pentru toate buzunarele cititorilor.

mi-e de folos

Titlul, grafiat în limbajul mahalalei, apoi acest story similipolițist îmi pare deosebit de antrenante, îl fac pe cititor să-și imagineze tot felul de chestii, lucruri oculte pe la mijloc. Dialogul cu cei doi polițiști de la început, apoi cu șeful la secție, dezvinovățirea lui Mișu Mateescu, maiestrul sunt dinamice.

O seducție, o metamorfoză, o întrepătrundere aproape perihoretică a lui Yin și Yang. Ca o scenetă de vodevil ascunderea unui el la ea dinamizează interiorul iar povestea se naște din păreri.

Mister marin și declarație erotică față de ea, piramida valurilor. Chiar mi-ar plăcea să scriu cât de repede un poem despre aceasta. Cu titlul sugerat de dumneavoastră.

Înlătur pronumele de întărire, întăritorul după cum spuneți, nu-i necesar. Oricum aș vrea să mărturisesc faptul că ideea mi-a dat-o Ștefan Bănulescu, cu o carte având ușoare elemente autobiografice pe lângă cele pur ficționale, în care era vorba despre un meșter de oglinzi. De aici până a investiga arta oglindirii realului în tablourile lui Andreescu mi se pare un pas foarte mic. Sper că Drumul seara, prin titlu, silueta umană micșorată, cu spatele la privitori și atmosfera vesperală conțin germenii creației artistului plastic, fără nicio pretenție de-a genera o simbolistică a morții sale premature din 1882, ci a vieții totale. Emanatismul despre natură, arbori al lui Andreescu are legătură, după mine - sper să nu exagerez prea mult - cu viziunea palamită a energiilor necreate divine. Pe acestea le văd eu - iar exagerez prin interpretare - în șiroaiele de pe cerul la asfințit. Specialiștii ar spune că șiroaiele scad mult din valoarea acestui tablou, că sunt inexplicabile. Mie mi se pare că autorul peisajului ar vrea să spună că și cerul, amurgul vieții, al lumii e locuit, e vegheat de Unul ființial, de-o familie transcendentă.

Spuneți-mi chichița. Sunt gata să revăd textul, să-l îmbunătățesc în toate privințele, flerul d-stră în interpretările critice mie de folos.

Da. Poate că dictonul blazonului regal, Nihil sine Deo, este însăși tema acestui poem. Dar eu l-am vrut filosofic. Și nietzscheean. Pentru ce am luptat? De ce avem lehamitea-n noi? N-om fi noi superiori chiar prin neștiința de-a răzbi mai departe? Nu acceptăm destine anonime de Nathani înțelepți conduși de regi nedrepți? Poate că vom întâlni odată și odată Davizi care să le ia locul celor mai idolatri la Baal conducători pe care i-a avut România vreodată, de pe creștetul cărora a dispărut mâna și binecuvântarea lui Dumnezeu, fiind ei în plasa celui potrivnic.

Filosofia românului este cu adevărat de a ne cere mintea cea de pe urmă. Adică o minte învățată, crescută în imitatio Dei, cultivată la focul puternic al multor sisteme de înțelegere a vieții.

Da, prin slash ai descoperit că tangajul citirii noastre duce în următorul vers cuvântul rămas izolat. Slashul are aici un rol intermediar. Coboară semnificația cuvântului final dintr-un vers înspre ceea ce vrei să spui imediat, în versul următor.
Excelent!

Mie mi se pare pe alocuri puțin livresc, dar fantezia unește neoavangardist imaginile.
Typo sau folosit intenționat greșit, ca în limbajul de cartier:
vagabont

Bravo, eu zic să continui pe aceeași variantă discursivă, la granița dintre epic, liric, poate și dramatic.