Dragoș Vișan

Scuze. Îmi place oleacă sonetul. Dar nu pot să duc lectura până în final. vorbirea cotidiană s-a depărtat mult față de astfel de exprimări, mai arhaice. Dacă s-ar folosi limbaj modern ar dispărea din schepsisul poeziei cu formă fixă?

Îmi place acest tip de negare. E că avertizarea să nu cădem în capcane printr-o pădure necunoscută unde fac legea braconierii lumii. O să mai revin.

"Lovind" poate fi înlocuit cu prepoziția "către".
"Prin oameni" poate fi "în oameni", pentru că în versul al doilea se repetă "prin". "De începere a nopții" e prea simplu formulat.
În rest, splendid micropoem. Îmi plac poemele - poeme, cu versuri mai mici. Panorama cosmică este paravan pentru sentimente. "Mână trasă", aici "trasă" nu spune prea mult. Ar fi ceva ce-mi scăpă?

În strofa a treia mi-am adus aminte de filmul "Dictatorul" cu nemuritorul Charlie Chaplin în rol principal, ținând Pământul în brațe, jucându-se și ei.

Tot poemul este foarte laconic și dens. A fi "gol" înseamnă a te înțelepți. A avea ca Anansi, zeul african al comunicării legendare și al literaturii ceva în tolbă ori în plasă înseamnă a pierde, a împărți, a da celorlalți din tine. Sarmalele din poem sunt un fel de maya. Pânză a amăgirilor. Nota zece pentru acest poem. Se tinde spre gradul zero al revoltei amintirii. Liric la superlativ. Două fante in fotografie. Ceva cosmic, lipsă, suferință. Și câte rămân nerostite, de intuit printre rânduri.

Eu niciodată nu renunț. Odată jurasem, când eram în Pipera bolnav mediu de Delta Covid19 prin octombrie 2021 că nu voi mai scrie texte în versuri un an întreg. Apoi m-am răzgândit. Cum? Simplu! Mi-am jurat să scriu toată viața Nepoezie și să nu public nici măcar în vreo revistă literară, ori antologie, să-i dau satisfacție deplină în acest mod Eugeniei Raităr, ce nu se sinchisise prin 2011 să-mi telefoneze in preajma luării doctoratului in Poezie, a nunții, a botezării fiicei mele și a a accidentului groaznic suferit de maică-mea și să-mi spună ca un ultimatum, prietenește: nu ești bun de poet, Dragoș, ești bun că eseist și critic, nu mai trimite la Agonia poezie, poeme.

Deșteaptă și admiratoare femeie. La Pipera am găsit după un deceniu soluția. Eugenia m-a făcut nepoet. Ei trebuie să îi mulțumesc toată viața că am dat-o pe Nepoezie. Am schimbat totul. Admir la alții Poezia poezie. Dar eu scriu doar Nepoezie. Eugenia e nașă-mea, inițierea mea in Nepoezie fiind anticipată voluntar sau involuntar de ea. De aceea nici nu mai public nimic. Omul din mine nu e deloc poet. Dar nu poate să nu zică nimic, să nu lase niciun vers în viață.

De aceea îmi place să fiu nepoet. Nepoezia e cea mai adevărată confesiune. Să nu te lupți pentru vreo expresivitate, să spui hotărât cine ești, cum vezi lumea, ce gândești. Nepoezia este exact ceea ce nu poate fi jucând pe alte mize mai sincere Poezia.

Dacă nu-mi mai place Poezia poezie scriu protestatar.

Sonet pentru dorul "regăsirii" în sinele masculin artistic precum și în iubirea pentru cineva, pentru o femeie. Noroc cu persoana feminină dată, capabilă să transforme existența. Se pornește de la o interogație filosofică hamletiană, dar spusă original, "Ce treabă are vântul...". Piruetele din refuzatele "slove" nu îmi plac. Aici ar fi de lucrat, la această imagine, să iasă.

"s-o cetluiesc" - va fi "s-o evit";

"prăvăliți" - va fi "îmbrățișați".

Acestea cred că sunt arhaismele. Se poate renunța la ele. În rest nu sunt arhaisme deloc.
Mulțumesc pentru sfat. Nu-i nevoie de steluță. Îmi pare foarte bine că ți-a plăcut poemul. Este tot ce contează și va conta mereu.

E o părere foarte bună. Și chiar nepoet sunt. O spun de la un text la altul. Sunt omul ce urăsc Poezia. Poezia abrutizează dacă o simți componentă a persoanei tale, că te-ar și reprezenta. Poezia are prea mult din viață dar mai mult din moarte. Tocmai am făcut un text despre acest lucru. Liric epistolar.

Proiecții. Pe pereții clădirilor. Că niște diafilme mai mari.

Imaginația. Fantezia.

OK, ție îți plac niște secvențe. Mulțumesc.

Educație. Cultură. Electricitate. Știință. Noi descoperiri, descoperirea.

Mulțumesc mult pentru comentariu, Maria Elena! Am vrut sà îmbin, după cum s-au deplasat un pic iarna spre toată primăvara 2023, iubirea verii vieții cu dialogul despre filosofie.

Ca sà glumim: Noaptea Muzeelor. Inventivitatea. Internetul. Cartea.

O poză poem de familie: mamă, tată, bunică. Aburii mămăliguței, verzei călite și sarmalelor mă urmăresc încă. Și ostropel, și tocăniță, plăcinte cu brânză, dovleac, mere, brânzoaicele, gigi-papa.

Discursul poetic este

Mi-ar fi plăcut să facă plopul doar... puf. Ca să cumpăr... perne.

"Saturnian" este indicat ca vers iambic, de șapte silabe, din poezia antică latină. Se poate spune și "saturnin". Aici este folosit în titlu și imagine cu sensul "referitor la Saturn".

Interesantă speculația, c-un vehicul verbal propriu, care așteaptă pe eul liric acolo unde universul se sfârșește. Adică în ceva magic precum inelul lui Saturn. "Timpul se curbează" este din fizica avansată, abia intuită de Einstein.

Logodnicul cuvânt, "fără zgomot", "lumina din vis" creează atmosfera unei descoperiri artistice, care contrastează cu enunțul "în această luciditate aș vrea să-mi petrec restul zilelor". Nu știu dacă e cea mai fericită alegere. Luciditatea cuvântările, ok, dacă numai asta dorește eul liric.

Mulțumesc mult. Și eu țin la "Julia" cel mai mult, la ultima, a treia parte.

Le-am bulibășit. Să se încripteze ca două coșciuge unul în altul după ce a căzut peste ele tavanul cavoului textual.

Îmi plac exprimările iuți, precis, ca din bisturiu, de tipul "caracatiță fără tentacule", "trec prin fantome ca prin uși". A fi în singurătate, dar cam peste tot, precum un spirit. Interesantă strofă a doua, chiar și motanul enigmatic, într-o boemă. Și celelalte două strofe, ca un fel de revelație a îndatorării artistului să tot continue ceea ce a început, prestația sa!