Dragoș Vișan

Și eu prefer esteticul dominant, asupra oricărui alt criteriu, și asupra eticului, și asupra boemei de orice fel. Mă mai joc...

Și eu, în ultima strofă, afirm că aș putea "să intru ireal/ într-o generație nepierdută zadarnic/ a războiului lugubru ce-abia a-nceput", să mă cheme Lugu Bru Dadu Viș!... Un aiurit pescuitor în apele deja tulburate poetic, fără nimic profetic sau mitizant, tabula rasa de orice moștenire de la alții. Dar prefer anonimatul și neincluderea în nicio generație ori promoție literară. Nemișcare expectativă totală.

O să las această primă variantă.
Dar am vrut să scriu de fapt despre estetizarea, discursul estetizant că a decedat. O înfrumusețare programatică în domeniul literar, ca la Cercul Literar din Sibiu nu mai are niciun rost după 24 februarie 2022. Nu mai simțim decât false tendințele estetizării de exemplu din poemele lui Ștefan Augustin Doinaș.

A murit estetizarea. Nu esteticul, propriu-zis.

Poezia fără estetic nu există.

Băiatul meu și-a cumpărat un bec orgă de lumini, cu telecomandă (și ea cu butoane viu colorate). Incipitul acestui poem stă mărturie. E un poem de reverie. Stând sub un bec multicolor, întins pe saltea, apăsând câte o comandă. E una lentă, care face trecere subtilă între culorile spectrului cromatic. Iar alta le schimbă rapid. Se poate lăsa și pe câte o culoare, continuu. Prin astfel de bec nu mai trebuie revăruiți pereții, în diverse culori. Albul este indicat.
Impresia este de zbor, de călătorie, de plecare din interiorul (tău sau al blocului) către exterior, apoi de întoarcere către interior, către lumea din jur foarte apropiată.

Doamna Angela, ce se consideră tot țărancă din Tătărăști, îi știe și pe cei din Parlament, și pe cei care conduc local. Vorba sa (înregistrată obiectiv de mine): "Dă-i în pulă, pe toți!".

Bun poemul cu amintirea părinților, bu și titlul "complementaritare". Nu se generalizează "doar oamenii toți/ au devenit înceți/ încât îmi spun/ că vreau să rămân cu ei". Se poate mai bine!

Nu-i bună generalizarea niciodată. "Suntem trufași, inculți". Lipsa de speranță nu apare la cei care se lăfăie în bani ori se abat de la conduita socială normală și fac acte rele. Șpagă in bancă... când dau concurs auto? Sau ce?

Există și alte variante de atitudine în fața vieții în această țară.

Mulțumesc. Am ieșit rapid din acea stare. Astăzi am văzut și eu la lansarea cărții lui Ioan Călugăr Someșanu, cu familia mea un porumbel ce nu mai putea să zboare, însetat și când m-am aplecat să-i dau un biscuit digestiv sfărâmat în parte de către soția mea, chiar la picioarele sale, s-a îndepărtat dincolo de plasa și gardul celor ce pietruiau strada. Ce să-i mai fi dat?!

Neputincioși din toate țările, uniți-vă!

Este scris după ce am văzut, la aniversarea pe 31 iulie, a 12 ani de căsnicie legiuită alături de Iubita_Una, filmul "Oppenheimer" a doua oară. Nătâng CTP-ul, să spună că protagonistul n-a jucat bine. A ținut tot filmul sufletul la gură oricărui spectator care a rezistat 3 ore și-un minut în sală.

Scriind acest poem țânțarii-n casă mă frigeau (și doi-trei deodată, i-am lăsat să-și umple trupurile ca niște cisterne miniaturale, dar gândul meu era la chinurile și frământările inventatorului Oppenheimer și a tuturor celorlalți savanți ce au lucrat precum constructorii piramidelor, și mukt cu mintea, în Los Alamos, ținutul amerindienilor din New Mexico, ca să facă un mare "cacadou" americănesc pentru omenire, până astăzi tot mai baban.

Merită lăsate verbele cu funcție de predicat la aceeași persoană întâi. Până la versul ultim. Nu știm despre cine e vorba în versul final, "și poate atunci vei apărea", însă glasul ori perspectiva "copilului" din incipitul poetic știe, intuiește mai bine.

Copilul din noi diferă încă de persoana matură. Poftirea, căutarea aceasta sunt într-o stare de reverie, ori din zona liberă onirică. E ca o stare de grație, apropiere de lumină, fructul fiind călător prin "mai multe livezi". Muritorilor nu le sunt date merele hesperidelor. Unor oameni ce dețin secretul păstrării sufletului ancestral de copil le este dată o altă vedere a realității aș spune chiar duble. "Lumina" este cea neaflată în viață, cea dorită de suflet.

Cuvintele din poemul ce poate constitui și pomul cunoașterii de sine (într-o paronimie "poem"-"poem") prind ramuri, frunze, flori, fructe din gândire și simțire artistice.

Bună dimineața! M-aș duce pe la Gherțe, Turț, Călinești-Oaș în fiece zi. O regiune pe care o simt și a mea din această vară.

Mulțumesc mult pentru stea, pentru comentariul tău. Dorul de Oaș, precum și de Maramureș e mare. Atunci când suntem în ele trăim altfel, timpul trecând diferit. Timpul oșănesc este mai aproape de natură și de omenesc.

Poem sapiențial, "orfic", legat de realitățile și de ipostazele sinelui intelectualului. Strofele întâi, a treia și a cincea mi se par foarte reușite.

Consider că se caută Sophia, dar și mai mult, bucuria existențială, fructul Pomului Vieții, gustat câte puțin în livezile unor oameni cu viețuire aleasă, genii, revoluționari, eremiți, artiști nemaiîntâlniți. Căutarea semințelor vieții eterne, din controversele conștiinței (dialogul interior aproape continuu, al sinelui cugetător).

Nu înțeleg bine titlul.

Mulțumesc mult, Elena Papodopol, eu sunt un modest nepoet, numai un martor al acestor întristări actuale. Apropierea de Neruda și Octavian Goga, prin ceea ce spun austriacul și neamțul în clipele distrugerii urmelor identitare ale adversarului lor ucis în Sătmar în octombrie 1944, înainte de eliberarea Careiului și a întregii Românii pe 25 octombrie mă onorează și mă obligă să caut în simple meditații adevăruri ascunse dibace în întortocheate meandre atât ale istoriei, cât și ale prezentului tot mai problematic, nefiresc.

Acest poem alcătuit astăzi are toată acoperirea istorică și prezentă. Mormântul "Eroului Necunoscut", mort în octombrie 1944 există în România, la 100 de metri de podul de linie ferată din localitatea Satu Mare și la o aruncătură de băț de Vechiul Ștrand, cu ape la fel de tămăduitoare ca acelea bihorene de la Băile Felix, ape miraculoase zăgăzuite din 2020, de la nefastele stări de alertă-urgență, cu dictate neonaziste în lume, până în îndepărtata Australie, pusă abuziv în carantină totală un an și jumătate. Acest poem-legendă este chiar un protest neliterar, față de abuzurile vest-europene și yankee asupra altor locuitori europeni considerați inferiori în anumite epoci istorice mai agitate. Vestul anglo-german și nord-american este "fruncea" lumii, noi suntem... curul de bătaie al lor. Alte tendințe occidentale sunt considerate neimportante. Dominație și dezbinare, ale celor puternici din clanul occidental — acesta e sloganul arhicivilizat, pe care îl descoperă tot mai oripilați și alți cetățeni ai lumii, de pe celelalte continente.

Ba merge bine acest poem în seria "Alter" a Alinei Stasiuc. I-am comentat multe pomenirea în cadrul experimentului său macropoetic cu "Alter"-ul. Păcat că nu se urmărește continuitatea viziunii poetice, ambiguitatea fiind chiar de ordin filosofic. Un "Alter" de negăsit între artiști, psihologi, psihanaliști, filosofi.

Aici i se adresează chiar Alter-ului, când ii spune "aproape prieten/ de la capătul rândului/ gândului", din spatele unui avatar. Îi spune că vrea să deschidă un portal comunicativ, la "poarta cuvântului". Altarul este în strofa a doua "aproape soră/ aproape frate", în tentativa de împrietenire permisă cu orice cititor. Îi dă binețe și alter-ului poem binefăcător peste timp.