Dragoș Vișan

Mister. Inefabil. Alte porți, alte galerii. Aromele strângerilor în brațe. Fără zorzoane superflue. Capătul pământului, al plăcerii, al împlinirii este identitatea care s-a dat iubirii!

Mă surprinde oralitatea discursului, pragmaticele îndemnuri adresate la persoana a doua singular. Spui franc - ești muiere. O strofă este lipsită de suprapunerea ciobului pătrat. Pe-acolo nu-i nevoie de fereastră, sau de obroc, mai bine zis.

Așteptare la anticamera medicului, a vindecării. Dazajul infinitei răbdări. Ascultarea minunii, a glasului Tolle, lege!

Astfel de poeme merită să fie pe prima pagină a site-ului! Drumurile și ghemul lor constituie o metaforă a interiorizării destinului de iubire.
Răsturnarea sfinților - un fel de răsturnare a brazdelor pământului vechi pentru un univers nou, după cum spune în Teologia dogmatică și părintele Dumitru Stăniloae. Poemul devine un carusel, un caleidoscop de imagini, fiecare cu tâlcul ei, iar căldura degajată are mii de alte interpretări. Opera aperta!

Stilul concis al lui Mihail Crama. Imaginea cerului, transpusă în metaforă, mă face să cred în spusele Mântuitorului, că trebuie să fim precum copiii, chemați la cucerirea Împărăției.

Ai dreptate, Gabi... Nici nu țin cont de faptul că stilul clasic nu mai e de mult la modă. Și dacă ar fi totuși? Mă refer la versificație. Asta-i o încercare. Eu am nevoie și de-așa ceva, ca de-o apă a lustrării de cele păcate... Mai cânt și eu, într-o doară. Degeaba cânt, degeaba mai am speranțe. Dezamăgirile literaturii ne copleșesc. Vin și momente pline de viață, vin... Apar altele însă, ca să le zdruncine. Apar crizele discursive, marasmul vorbelor și al gândurilor. Totul se scufundă între porți de fier, în creierul Carpaților sudici, sud-dunăreni. S-ar putea să ia Nobelul sârbii, bulgarii sau un românaș de pe Valea Timocului. Iar noi o să rânjim de invidie, într-un Ada Kaleh nescos încă la liman.

Mi se pare că vrei să redai aici tensiunea scrierii unui poem. \"Bonusul\" reprezintă intuirea Realului, inspirația genială. Personificarea curentului este de-o mare delicatețe. Strofa a doua conține un discurs aprig, în antiteză cu lentoarea altor poeți. Este un poem foarte, foarte reușit, o artă poetică, miniaturală. La început pare haiku extins, la urmă, satiră. Nimic bombastic, bineînțeles!

Este un poem foarte îndrăzneț. O declarație de iubire, precum cea a lui Apuleius către mama colegului său de studii, cu care s-a căsătorit și a trăit mult și bine, deși putea să-i fie mamă (vezi apologia sa).

\"Ambientală\" parcă nu merge ca epitet lângă \"soluție\".
Este un debut pe Agonia destul de reușit, un poem de dragoste.
Discursul tău are note aparte. Poate fi comparat cu acela al lui Radu Stanca. Sau cu cel al lui Șerban Foarță, deși nu-i copiezi pe niciunul dintre cei doi.
Acesta este chiar cel mai tare poem de-al tău!
te-ai născut să devii un douămiizecist, un Deceneu autentic!

Femeia-sicriu, femeia-liliac. Bărbatul-varan. Șerpuiri și încolăciri fulgerătoare. Ferește-te întotdeauna de adaosuri. Taie, înghite și taci cât mai mult în versuri!

Un titlu dezinvolt. O autoprezentare.
Comparația din primul vers am întâlnit-o însă repetată mult în romanul autobiografic \"Animalul inimii\" de Herta Muller, ea fiind și poetă (ce reprezintă curentul spațialismului poetic, poezia vizuală). Poate fi impregnat debutul poemului cu mai multă amprentă imagistică personală.

dime(n)siune

Pare și un mic SF. Biografia e suprapusă prea brusc peste un peisaj (chiar dacă acesta e imaginar). Dar poemul funcționează din toate supapele, are destul sânge!

Fără \"mari\" ar suna mai bine. Un poem, zic eu, destul de reușit. Scris dintr-o bucată. Chiar scârțâie acel \"c\" din finalul cuv. \"porc\". Chiar devine pocnet ocluziva \"p\" în gura slobodă a șefilor de edituri sau redacții. Mi-a plăcut și cuvântul \"subraț\".
Hiperbola \"splină de șarpe\" mă face să cred în incisivitatea pe care ți-o descoperi acum!

Mi se pare cel mai valoros poem al tău din acest an. Nașterea în uzină pentru vecie a bunicului tău este de buni auguri. Experiența finală amintește de cea a lui Gheorghiță Lipan în râpa de la Crucea Talienilor.

Figura de stil cea mai atrăgătoare este cea a încălzirii turbinelor la foc de tabără. O personificare-metaforă, foarte originală. Cunoașterea limbilor pe dinafară ca un lift spre rai este o comparație ușor ilogică. Versul următor, cu toamna personificată, zvârcolită de frig, este un adaos cam gratuit. Nu înțeleg, de ce să știe limbile de sus în jos! Fii mai explicit, pentru că limbajul tău poetic e abia în formare, cum a fost și al altora (și al meu). Poți să surprinzi cu emoție și curaj realitatea. Modestia de caracterizează. E un lucru mare în ziua de astăzi.

Mulțumesc foarte mult. Eu m-am născut la oraș. Dar mai stau pe la casă. E bine că te-ai născut printre inimi. S-au adunat atâtea arteroscleroze acum și pe la sate... Rareori mai găsim vecia pe-acolo.

Grea întreprindere, grea industrie presupune o astfel de abordarea a țărăniilor lui Ion Creangă! Amestecarea de la început al lui Dumnezeu și Sf. Petru în acțiune - ca în Ivan Turbincă - mă face să cred că răul vine de la ruși, dar dispare prin credința noastră. Am auzit și reciproca, pe la unele mănăstiri din Moldova. De fapt nici nu putem decripta bine sensurile \"Poveștii Poveștilor\", doar cu J.G.Frazer, Eliade etc. Eu cred că Dănilă Prepeleac și Ivan Turbincă au ieșit puțin și din mantaua hâtrului și mucalitului humuleștean, din cea a \"Poveștii Poveștilor\" - care a fost rostită poate prima la Junimea! Cel puțin Gheorghe Panu și Iacob Negruzzi, când povestesc despre Amintirile junimiste fac mereu aluzie de rafalele râsetelor stârnite de Creangă. Este de remarcat că în acest eseu critic neconformist (pentru că subiectul său poate apărea drept o siluire a cumințeniei multor critici literari, ori a ciitorilor pudibunzi) se dau conotații hesiodice, tantrice, upanișadice simplului Organon, numit așa de drăguț și Creanga - poate de aici și zicala-întrebare \"Ce umbli creanga?\" Mie nu-mi stă deloc în fire să folosesc un limbaj atât de verde, precum o face Creangă. N-am reușit să citesc tot textul basmului, consultat chiar din ediția ce a apărut după 1990, când eram la liceu. Am răsfoit paginile basmului și mi-am zis că nu Ion Creangă o fi fost cel care a scris-o.
Astăzi nu mai sunt de aceeași părere. Sunt mândru pentru priapismul acesta lingvistic, pe care îl au mulți moldoveni de fapt și azi, putând să stea nopți și zile la taifas re-producând câmpul literaturii cu o diseminare imaginativă deosebită. Ion Creangă, George Topârceanu au dat tonul parodierii. Ivan Turbincă este un basm rusesc parodiat - făcut românesc. Capra cu trei iezi, prin tragismul ei aproape epopeic, la fel (are Ion Caraion un poem pamfletar, \"Însă capra\". Poate continuăm această discuție. Eseul e bun, dar chestia cu religia, cu Iisus nu prea se potrivește. Sau cea cu pățania preotului, ajuns cum-necum să mai rătăcească și azi printre noi (doar e o ficțiune, nu un Ahasverus îmbrăcat în sutană). Nu trebuie amestecată s...a cu prefectura. Parcă de-asta a fost răspopit și Creangă. S-a apucat să-mpuște ciorile de pe Mitropolia Moldovei. S-a dus ca omul la teatru... Instituția eclezială nu-i atinsă deloc nici în \"Amintiri din copilărie\", nici cu schitul de pe malul lacului al lui Dănilă Prepeleac. Gestul despre care ne relatează G. Călinescu în Viața și opera lui Ion Creangă, de a se împotrivi unor practici vechi mitropolitane, rămâne numai ca fapt personal, nu intră deloc în mesajul literaturii sale. Dacă ar fi intrat ca mesaj anticlericalismul ortodox, atunci Moartea poprită-n sicriu de către Ivan Turbincă ar fi devastat pământul nostru, chiar în epoca când a stat sub ocupație comunistă.

Multe dintre expresii merită brevetate, publicat cât de repede, pentru că le inflamează imaginația și altora. De fapt aici este un miniproiect teatral, un experiment cu nuanță de pamflet. Nu sunt simple butaforii. Chestia cu biletele - care face să apară mișcarea brawniană - revine ca un laitmotiv. Adică, invitații care au avut invitații oficiale nu mai sunt invitații autorului dramatic (ai măștii eului poetic), exclamțiile sunt huiduieli (reciproca-i valabilă). Se mizează pe inversarea suprarealistă, ca bumerangul, a receptării. Mesajul cade ca omul-ghiulea, dar nu prin public, ci de sus, din locul cortinei, chiar pe scenă, pentru că improvizația nu presupune, în intractivitatea ei, separația trupă - spectatori.

Și eu citesc cu surprindere din poeziile dumneavoastră. Au o aură, o dramatică intonație. Nu e nicio supărare; mi-am dat seama c-a fost ceva al stării reveriei poetice. Într-un fel, eu cel născut aproape de Cahul și Galați, la Tulcea, sunt mai aproape de cei născuți acolo, poeți cu volume deja apărute, Dragoș Vicol și Stelian Vicol.

Eu am scris, la revista Tomis, ceva despre Stelian Vicol, dar mă cheamă Dragoș Vișan. Nu-i nimic, sunt onorat! Nu prea îmi place să vicolez, nici măcar în acest set de șapte povestiri spuse de bunica mea. Stelian Vicol, pe care l-am întâlnit personal acum trei ani în București scrie plăcut, însă poezie, ca de altfel și poetul mai mare decât mine Dragoș Vicol! Cu acesta din urmă m-ați confundat, stimată doamnă.
Mulțumesc pentru însemnările dumneavoastră. M-a emoționat și primul comm, și al doilea comm.

N-am profesor! A murit Marin Mincu. Nu poate încă să mă ia, pentru susținerea lucrării despre Ion Caraion Florin Mihăilescu, pentru că e prea aglomerat. Iar în altcineva n-am încredere, în București. De aceea spuneam că n-am om să m-arunce în apa Siloamului. Mulțumesc, Ani-Lorei, pentru încurajare. Sper să n-ajung la o cecitate în lipsa unui alt Îndrumător.

Să fiu înțeles corect: Liviu Ioan Mureșan împletește în chip aproape indestructibil filosofia cu arta! Ca eroul lui Camil Petrescu. Iar în poem se găsesc destule argumente pentru părerea formulată de mine mai înainte. Un artist începe discursul într-o stare de legitimă reverie. Un soldat lasă poezia de-o parte, dorind-o, s-o aibă la eliberare. Iar un filosof o ia din rastel ca pe-o armă și-o pregătește mereu. Primul grad ofițeresc este cel mai greu de atins. Are dreptate LIM.

Pragul gradării tensiunii
și-al fugii din cazarmă
îi face mai poeți pe unii
când sunt pe punctul să adoarmă.

Așa cred că-i de fapt cu poezia, invers decât cu filosofia.
Pe-un filosof îl urmăresc obsesii. Iar pe artist... concesii.
Însă văd că acest sublocotenent, ca Gheorghidiu nu abdică.
Nici de la una, nici de la alta.