Puiul de barză al lui Nedelciu

- Despre părinții matale, mamaie, vă mai amintiți? - Părinții au fost plugari. Avea gospodărie frumoasă. Și… nu eram decât eu și doi frați. Erau mai mici frații. Eu eram cea mai mare. - Dar aveați și surori, nu? - Surorile erau mici, după frați. Când a murit mama Tudora, erau mici. Și în albie. Eu, când m-am măritat, le-am lăsat mici, cu tăticu’… Vai de capu’ lor cum a crescut. - Maică-mea pleca la câmp. Aveam păsări multe. Și maică-mea făcea mălai, ca să dăm la pui, să nu lăsăm gâinile să mănânce tot, ci și puișorii ăia micii să mănânce. Nhă, hă, hă. Și aicea e mai frumos, să vezi! Și plecam la joacă cu copiii – frații mei și copiii de-alăturea – și uitam ca să mai venim, să mai dăm la pui mâncare… Ca să nu ne certe, pe la patru-așa, dădeam mălaiul la toate păsările, ca să nu ne certe că n-am dat mălaiul tot la pui. Și o dată a venit mai devreme. Noi nu știam c-o să vină așa devreme. Și-a găsit mălaiul întreg, că noi dacă ne duceam la joacă, uitam – a găsit mălaiul întreg; cum l-a făcut, așa l-a găsit! (Poți să zici c-a găsit mălaiul neconsumat). - V-a snopit din bătaie, cred… - Da, atunci m-a certat. A vrut să mă bată tăticu, dar m-a iertat. Pe mine, că eu eram mai mare… - Deci nu v-a bătut!... - Nu m-a bătut, nu… M-a iertat. Mi-a zis să nu mai facem așa. - Păi vedeau că slăbiseră puii, cât timp erați voi, copiii, la joacă și-i flămânzeați! - Se culcau păsările flămânde. Ce le dădea mă-sa, cu râcâitul pământului!!! Toată ziua - ce le-a dat mă-sa, că noi mălai nu le-am mai dat… Cam atâta din copilărie. - Cum doar atâta? Ce făceați cu frații matale, cu Nedelciu? - Cu fratele mai mic, cu Nedelciu – așa îl chema – eu și încă o verișoară de-a mea, ne jucam în arman. Așa... era la arman, încă nu treierasem. Iar alde tăticu cărase snopi de grâu… Și fiind acolo, jucându-ne noi, a căzut un pui de barză, de la cuiburile lor. A căzut, așa, învăța să zboare… Și Nedelciu s-a dus și l-a prins. Se juca cu el, în brațe. Și i-a dat drumul, dar puiul, dacă nu putea să zboare, noi i-am zis lui Nedelciu – că Dumnezeu îi dă păcate, fiindcă l-a prins și nu mai putea să zboare. Dar nu mai putea el zbura, nu că l-a prins Nedelciu! Era micuț, nu-și dădea seama… Și el săracu a plâns, a plâns. Și când plângea, zicea – aoleu mămico, păcatele mele!, aoleu mămico, păcatele mele! Dumnezeu să-l ierte! Și când au venit în căruța cu snopi părinții, el era bolnav. S-au speriat când l-au văzut în ce hal era. Și, cum să zic, l-a luat și l-a spălat mămica, cu apă rece, pe mâini și pe picioare, că să se învioreze (face cu mâna o mișcare, o rotește – de parcă ar sugera că Nedelciu o luase razna). Și-atunci m-a certat și pe mine, dar și pe verișoara Florica, că ea punea snopii de grâu tot la noi, de-i păzeam de găini. - Nu s-a făcut repede bine Nedelciu? - S-a făcut. A doua zi s-a făcut bine. El era micuț. N-am mai făcut nimic rău. S-a lecuit. Nu, n-am fost nicăierea cu el. Sărmanu, ce mai plângeaaaaă. Și noi, eu cu Florica, ce proaste eram, de nu puteam să-l împăcăm, ca să nu se-mbolnăvească de atâta plâns. Noi nu ne-am dat seama. - Și pe celălalt frate, mai mare, cum îl chema… Petre, nu?! - Celălalt frate n-a făcut nimic. Cu el n-am făcut năzbâtii. Era mai motârlan. Nhe, he, he! - Semănau la față unul cu altul, sau nu? - Nu semănau. Era trei ani diferență între ei. - La ce vârstă s-au însurat? - Nu mai știu, mămică, pe la ce vârstă. Tăticu a rămas cu fetele (surorile mamaie-mii) și nu mai știu ce s-a întâmplat cu ei precis, când s-au însurat. (O las pe altă dată cu interviul. Trec pe hol și încep să sar, să dau din mâini ca să mă vadă vesel, numai s-o înseninez și pe ea). - Ia uite ce băiat are mamaia, zboară, ca fluturașii! (Peste o jumătate de oră, mamaia stă la fereastra blocului și se uită pe centrală.) - Ce faci mamaie aici? - Nhă, mă uit - poate c-a aruncat cineva vreo bucată de carne și pescărușii trag de ea. O scapă unu, o iau alții! Nhe, he!