Dragoș Vișan

Muțumesc. Este un simplu instantaneu. N-am vrut să fie nimic pompos. Nici să provoc. M-am trezit chiar cu un alt gând înfipt în minte din seara trecută. Anume să scriu și primul poem despre mama, dacă se poate s-o încadrez într-o arcană. Nu prea a ieșit arcană. Mama e de-o simplitate, sau de-o banalitate care nu merge în literatură. Mama sâcâie, mama sufocă, mama e bună, însă și foarte ranchiunoasă. Mama sparge tiparele firescului, pentru că a lucrat la salvare jumătate din cariera sa. Așsa că n-a ieșit de fapt arcană de împărăteasă. A ieșit un instantaneu, o scenetă. Dar fie și așa, consider că-i poem. Nimeni nu mă poate acuza că are o versificație proastă. Doar replici (iar în plus, didascaliile mele regizoral-explicative). I-am dat și strofe, după cum se observă. Apoi i-am dat brânci la poeme umoristice, deși în adâncimea lui nu-i chiar așa, reprezentând un poem de iubire, de familie, un triptic memorial (dacă nu și cvintă afectivă, pentru că apar și bunicii, episodic, aproape neobservați).

Servus, acum plec, întârzii. Să ai o zi excelentă!

Să nu fie chiar Gigi Becali! Că se supără... Și intră pe site.
Oricum, e bun poemul, excelent. Nu înțeleg dacă este autobiografic. Nici când se petrece, înainte sau după 89. Dar ăsta-i singurul lucru care ar conta. Nu-i de fapt Pupa russa al lui Gheorghe Crăciun, nu-i vorba de Leontina. E un poem. Atât!

Îndeletnicirea criticului Alex Ștefănescu nu mă miră. De fapt, s-a lăsat păgubaș de mult să mai critice poezie, sau n-a făcut niciodată ca lumea... Dar nu observă toate nici în proză. POate fi această carte un tratat al descompunerii, dar nu cioranian.
Bineînțeles că recenzia dumneavostră, domnule Tudor Cristea, are meritul incontestabil de-a semnala demersul criticului de serviciu Alex Ștefănescu. Dacă nu mai avea ce comenta, A. Ștefănescu a trecut la critica rebuturilor. Este foarte adevărat că există un pericol al scriitorilor făcuți peste noapte, pe care și eu îl semnalez prin articole (mă refer la Irina Egli, \"Pământ pustiu\", Marius Daniel Popescu, \"Simfonia lupului\", Adrian Chivu, \"Caiet de desen\" - nu știu dacă i-a identificat și Alex Ștefănescu). Dar nu-i nevoie de carte critică pentru a ne amuza de producțiile lor. Titu Maiorescu rostea despre rebuturile literaturii \"În lături!\" și ajungea. Politica editorială e de vină că apar astfel de cărți, chiar la edituri mari, precum Curtea Veche, Humanitas. Humanitas a publicat așadar două mari inepții romanești, cele ale lui Adrian Chivu și M.D. Popescu! Numai în ultimul timp, recent-recent. Să-l citim pe Andrei Chivu, de la Humanitas și să-i urăm editurii lui Gabriel Liiceanu odihnească-se-n pace!

În sfârșit și cineva prin Mamaia. Vai, credeam că pe site-uri nu o să găsesc pe nimeni apropiat. Sărut mașinile care s-au pupat, și pe cele care s-au tamponat. Culoarea criminală a zăpeziului și descrierile tale ghidușe, la lupă, dar și panoramice mă fac tare curios să te cunosc. Mai ales că suntem la doi pași.

O simfonie a primăverii și tinereții. Năstrușnică mi se pare blănița iepurelui cu fir înspicat. La fel, clișarea, un procedeu chiar foarte actual. Imaginile clișate de prin poemele acestui an 2010 au o tehnică aparte. Bluzițele cu sclipici, paiete, I love you pot fi repede confiscate, pupate și restituite propritarei, aviz amatorilor de chilipiluri de pe site!

Poemul tău, Angela, are sunetul valurilor pe diguri. Am observat că sună ca o așteptare - o formare a crestei valului, după care vine izbirea, la fiecare două versuri. Este o senzație de deja-vu. Parcă te invidiez că ai reușit prima, dintre toți, să conferi poemului ritmul marin.

Au lăsat călătorii pânza aceasta nedesfăcută! Cât atlas, câtă strălucire... Eu cred că l-am învățat pe de rost pipăindu-l, mai ales că l-am cântărit deja în mâini. Ferice de cel căruia i-l vei arăta!

Poemul-exclamație. Se vede că poetul Constant Tonegaru (Tonel) devine reactual, precum vinul O!tonel. Frumos apare corpul tăcerii-galion, cu spărturi ce merită mângâiate, pardon, tămăduite. Aud căpitanul de vas că nu vrea pânze noi... Vrea și-o căpităniță-Tăcere, chiar dacă aici are șalvari de corsar!

Satul populat cu gropi, iar oamenii bâltâcind cu așteptarea unui ultim rift ceresc. Nu este vorba de nicio parodiere a satului din La lilieci. Aici este dezarticulat universul electric, pentru suspendarea lămpii, pentru sfârșitul ce debutează cu fulgerul Parusiei.

Arcana XXI. Lumea
Este juxtapunerea diferitelor elemente legate între ele. Se mai numește Adevărul sau Apoteoza. Foc, Pământ, Aer și Apă - unite ca cei patru frați ai lui Horus, cele patru colțuri-sferturi ale Universului. Unite pe un cerc, ele reprezintă unitatea și mișcarea Universului, imaginea Timpului, sau a Creației. Domnia asupra frumuseții. Ideea temeliei sau a întemeierii. Thav e ultima literă a alfabetului ebraic, cea care va sta înscrisă pe fruntea oricărui om ce a respectat Legea!

Un poem ca o arcană majoră. Nichita Stănescu redivivus. & Gustav Meyrink & Mihai Eminescu. Ceva superior îi unește pe tustrei în tine. Dar numele tău de familie este Ana? Sau pseudonimul tău literar e în consonanță cu numele scriitorului austriac Reiner Maria Rilke?

Arcana a VII-a este o Lamă a șansei, una dintre cele mai bogate în simboluri din Tarot. Un rege tânăr (androgin pentru unii), încoronat, cu zale și sceptru, conduce un car triumfal tras de doi cai de culori contrare. Pentru unii, imaginea trimite la Hristos Biruitorul.
Tânărul monarh (pentru unii Prințul Luminii) este de origine solară - drumul său se aseamănă cu cel al Soarelui pe Cer. În același timp, zalele sale sunt împodobite pe umeri cu imaginea Lunii.
Citește, Gabvril, din Dan Seracu, Arta divinației, continuarea acestei cărți de Tarot.

Pe scurt, amorezul trebuie să aleagă. Cei doi cai reprezintă cele două fețe ale iubirii. Dominarea opozițiilor din sufletul său îl va face să pună în mișcare carul, inima. Mai se zice din Zen - Îmblânzești tigrul înainte de a-l încăleca!

Eul poetic este feminin, masha djinn? Dar ce mă interesează! Poate la urma urmelor să fie un eu masculin, care încearcă să vadă, precum Gheorghe Crăciun, ce mai ascunde Femeia în cioarpi, în sutien, la subraț... Dacă autorul ar fi autoare, sau dacă autoarea ar fi autor... Dacă autoarea ar fi autor, iar autorul autoare... Era să zic ceva de ouă, ouătoare. De fecundare. Tot respectul pentru autoare. Poemul este foarte bun, nu numai prin acest chestionar ce ni-l provoacă, ci și prin includerea desenului animat de pe MTV într-o procesiune sau procesualitate haioasă a limbajului. O meditație pe tron prefațează și epilogizează filmul în aparență animat.

Mie mi se pare mai bun, mult mai bun acest poem, decât cel dedicat lui Cosmin Perța. O simulare de scrisoare, care acuză. O poveste despre retrocomunism, despre corupere, despre o posibilă acuzație (în care nu se dovedește, cu probe, nimic, doar se spune despre mândria acuzatului că i se scurgea pe picioare!) Cine este D. D., asta-i întrebarea!

Nu-i vorba oare de \"culoare\"? Finalul este-n tehnica lăsării în coadă de...
Poemul merge, colovial spus, glumețind o tavă până la stropul ultim. Știi bancul cu pisica... Era un beat care a stors pisica în cadă. Înc-un strop, înc-un strop...

Duritate, strigăt de neputință, un bestiar al jocurilor inconștiente, Moartea planând din pietre, imagini ale teatrului cruzimii artaudiene, de nu mai rămâne salut după o zi încărcată la joacă, ci o prăbușire spre înalțare personalizată. Lumea copiilor, cântată de Mihai Constantinescu poate ascunde găuri negre, găuri ale păcatului primordial, precum și în Porunca sau îndeosebi Pedeapsa lui Tudor Arghezi. Sunt niște infractori neprinși copiii ce aruncă puii de câini. Acel copil pus la zid, salvat în ultimă instanță de mamă, știe că Moartea are priviri inocente.

Se aude, ca din Mackbeth, bolboroseala din oala farmecelor, iar topirea bucății de ciocolată provoacă ceva straniu, coboară spre un sabat erotic placiditatea masculină. Este un poem simpatic.

Mulțumesc pentru atenția constantă pe care o acorzi textelor mele. Dacă aș aplica metoda urâtă de Creangă, ar ieși elevii cai breji? Cât or fi copii, să se joace, să învețe jocul existenței, nu jocul programat, jocul mecanic, jocul de culise, jocurile... Nu mai continui.

Muzicalitatea acestui poem și imaginile tăiate, care se răsfrâng în afara ființei. Înghițitura luată de necunoscutul sfârșit o face pe lume să dispară, exact ca la o scamatorie. Tehnica devine clar suprarealistă în strofa a doua. Dicteul automat nu este mimat. Naufragierea eului liric, numai c-o fereastră în brațe, dă sens imaginării unei apocalipse. De fapt cititorul este pus în situația de-a alege turnura fantastico-revelatorie, turnura nădejdii în venirea cosmosului îndumnezeit.

Aceeași observație. Sună puțin ca la dozator...

Cel mai sincer jurnal. Fac un experiment. Nu mă uit deloc la prezentarea autorului. Spui c-ai fi adolescentă. Nu contează vârsta. Dar ca poem, acesta mai merită schimbat.