Dragoș Vișan

Mulțumesc pentru comentariul versificat, Dely Cristian Marian. Mai te-aștept, poate mai o să scriu ceva și-n Săptămâna Mare, surprinzi cu exactitate liniile principale ale scrierilor altora!
Sfintele Paști cu bucurie și benefic urcuș!

Ecaterina, Liviu Ofileanu te-a lăudat, pentru că de fapt a vrut să afirme că poemul tău este magic, un experiment autentic - Haleh Pourafzal observă că „Hafiz nu este doar un poet. Hafiz este vrăjitor!\". Hei, cam așa ceva... și în iubirea pe care o lași să cânte, alături de mari suferințe, dezamăgiri, plecări precipitate, scrutări de noi orizonturi. Tu ești unica, oricum te-ai devasta interior și oricum ai renaște. Ești ca o săptămână a patimilor - desigur forțez nota, laicizez, banalizez - dar cam așa ești tu, un geniu în devenire, un geniu solar - dacă se poate spune așa, un îndrăzneț reformator al lumii, al artei, al descoperirilor, care tot relative ți se par!

Trei mici scăpări din repeziciunea izvorului prim al Săptămânii Mari:
- în lacul acela, pe lângă care ne-a(m) plimbat
- nu aai știu
- rânjetele lor (rânjetelor, fără lor) sparte nu le-am înțeles destinația

Rita Graban, să vedem ce ați scris! Nu de alta, dar și eu mi-s prof, ca dumneavoastră.
Poemul îmi place. Are aplomb, cum scriu și eu. Are o ironie, dar și subtilitate. Perfect de acord cu semiotica, semiologia, cum a mai fi chemând-o. Mai întâi au fost alte mesaje decât limbajul articulat - pe care le numiți metaforic incantații. Da, spre acest focar interior e bine să ajungem, să ne comunicăm rapid, prin iubire și socotire tot ce simțim.
Unora le-ar părea apelativul Căprioară vetust (din ultimul roman de M. Preda, din romantism), dar el este folosit cu o altă semnalizare intertextuală (de la Emil Gârleanu - atenționarea din final).
Mi-a plăcut și apelativul inițial, adresat mai degrabă oricărui cititor avizat - Ești cavalerul întârziat al poveștii noastre.
A vedea sigur - iată ceea ce ne lipsește ca neam, instinctul dreptății și aprecierii exacte, pentru că pe cel al conservării, al criticării, al invidiei îl putem exporta deja, fiind în cantități uriașe. Unghii în tină - vanitas vanitatum.
Ce frumos rezonează versul Duminică voi îmbătrâni cu toate insatisfacțiile, simțite mai abitir duminica!
Semnul covrigului este și cel al roții norocului (arcana X din Tarot). Iubita este îndemnată la o iubire infinită, sau dacă nu, la nepăsare. Poate aici greșesc.

Mulțumesc, Ottilia! Putna, dar și proza ta despre grădină (din care am spicuit ceva în comm) fac parte deja din sufletul meu. Observi însă că am evitat clar să fur vreo idee. Recunosc faptul că tu mi-ai dat ideea, fiindcă prezinți captivant curățenia de primăvară prin grădină. Dar am transpus-o, în dimnineața aceasta de Florii, pe un plan cu totul personal, emoțional, fără trandafiri, frunze (deși i-am îngrijit și pe-ai mei, scoțîndu-i de sub frunze uscate, dar nepomenind nicicum de ei aici). Am scris tot ceea ce am trăit la săpat.

Rectific. Originale!

După ce am făcut incursiuni printre prozele domnului Remus Eduard Ștefan, constat următoarele:
1. Sunt redactate cu a mare dragoste față de limbajul artistic.
2. Au acțiune, au plan, au mecanisme ori structuri narative - fin echilibrate - însă aparținând unei sfidări a logicii bine regizată și condusă, precum o fugă bachiană.
3. Personajele-fantoșe ajung să se reifice, de exemplu în supermarket, unde intră cele două sarmale (în vorbă, scăpând de gura furculițelor iubite), iar clienții se transformă, aproape la comandă, în produse ieftinite - aici este vorba de parodierea duratei interioare bergsoniene (fugit irreparabile tempus).
4. Kitsch-ul cintezelor din această povestire are o particularitate aparte. Ducesa nu este nici ea altceva decât un principiu în sine kantian, o monadă leibniziană, un fel de Deus absconditus scolastic, o abstracție, un număr de aur sau un rege Mitras cu urechi de asin, precum soțul ei (reprezentantul trustului imbatabil)etc. Pedeapsa lui Apollo reîncarnarea - adică o ispășire a greșelilor pe care le fac cei anchilozați în reguli, în fixisme, în sistem.
5. Remus Eduard știe ceea ce este și Urmuz, și Arghezi, și Gellu Naum, și Cristian Popescu. Aici pare mai comportamentist decât în prozele anterioare, însă alegoria lumii artificiale, cibernetizate derivă dintr-un fantastic bine asimilat.

Aș acorda nota nouă, spre zece prozelor originare ale lui Remus Eduar Ștefan. Ceea ce gândește, în sinea sa, asta este mesajul euristic de bază!

O mică greșeală - l-ai (\'o ai\', mai arghezian spus) sărit pe \"ea\" - \"pe o încearcă totuși o ușoară indispoziție\".
Un neoavangardism în care logica epicului este dinamitată, la modul dibace, dar și captivant. Parodiile tale zâmbesc sufletului oricărui cititor; numai celor fără simțul umorului - nu & nu! Am citit și cele din ultimele zile, de Bunavestire-Florii.

Bună epigrama, foarte îndrăznețe și variantele. Felicitări!

Măzărichea păstăii

Deschis la minte și la trup
Paradă mai făcând la Rio
Don Mazarin nu citi Larousse
Să-i stea păstaia-n... Janeiro

Când citeam, când comentam partea a patra din \"Ulița lupilor\" d-stră, iată că făceați concomitent același lucru, asupra prozei mele despre grădina, mică și neînsemnată, ce nu se ridică la înățimea Uliței!
Frumos, splendin îndemnul văduvirii noastre, laolaltă, a morții trupului Celui viu!

Destinul nefericit al Marciei seamănă cu acela al mamei lui Kegan, din partea a treia, anterioară, a \"Uliței lupilor\". Bătrânul lord Garryck nu este chiar o bestie, știe să îl aleagă bine pe credinciosul Duncan Roy, ca să nu-i omoare fiul nelegitim. Iar apoi îl face pe acesta din urmă scăpat, însă printr-un exil în America, ori ca să îndure pedepse repetate (destinul unui rătăcitor ce trebuie să se salveze până la urmă, cred). Lupul și Spector încep să se arate, în adevărata lor agerime. Lupul ocrotitor, despre a cărui sare (înțelepciune) a vorbit poetul Ioan Flora, radiografiind istețimea, perenitatea românilor de pe Valea Timocului și din Voivodina.
Paznicul lunii - lupul - dar și întregul ținut al Gloucesterului nu sunt prea departe de Carpați, chiar dacă vine și Marea Mânecii (Atlanticul) la mijloc. Poate fi o parabolă și despre românii din diaspora, uitați. Discursul este de-o mare sobrietate și devine cantabil în întregime.
Dramaturgul Craven, așijderea autorului și cititorului, înregistrează, provoacă dialogul dintre Pacey și tânărul lord Scott. Continuă să fie punctată superioritatea spirituală a acestora.
O singură scăpare am depistat. O cratimă în plus:
\"- Și vreți să spuneți că pui de lup fiind el l-a castel a adăstat?\"

Un poem-profil de poet, la care este atașat un mesaj vizual scurt, bizar în final. Interesantă perfuzarea versurilor cu sânge. Și metafora din primul vers. Și personificarea oximoronului \"dulce sminteală\" din strofa a doua. Și întrebarea din literatura universală, pe care, discret, o lași fără de răspuns aici. Lumini și umbre - poate umbrele înserării pe chip - în a treia strofă, dau evanescența licorii portretului masculin.
Finalul este spectaculos, anticipat de imperfectul ERA, din primul vers, pentru că așa se întâmplă cu poeții (să nu devină obicei de breaslă!).

Compararea Paștelui c-o mare nuntă, sugerarea personificării oului matroșcă (oul cel tare îl lua pe cel slab) mă face să observ o alegorie subtilă. Festinul acesta poate însemna și neducerea până la capăt de către oameni a idealurilor, uitarea de rost, de comuniune pe tot timpul anului. Mi se pare poate, dar universul pascal de la Păcala Făgețelului este demitizat nietzscheean! Nu din ochii sau dinții de copil, pe care i-aveați atunci, ci din perspectiva maturității.

Remarc ingenuozitatea verbului a hăihui. Apare abrupt, însă foarte îndrăzneț.
La începutul strofei a doua nu se potrivește conjuncția adversativă \"dar\".
Ploaia din titlu poate semnifica, metaforic, și durerea, despre care afirmi că o ștergi de peste ziua grea ori de pe obrajii iubitului. Sunt gesturi concrete, autentice. O leacă deranjează \"ordinea\" din ultimul vers, contrastând evident cu îndemnul cu acel anterior hai-hui (hăihuind, ce-mi place nespus de mult.

\"Mugurii-problemă\" fac parte din noi, există, iar mugurii dezlegați, nărăvași, care mușcă din cer cu poftă, precum fulgii de albi, au și ceva hibernal, ceva aproape matur în ei. Mulțumesc de popas! Pentru interpretare, pentru constanța prieteniei.

Tu ai un nume ca o floare. La mulți fericiți ani de Florii! Ce-i oare poezia, decât floarea florilor! Așa că urez la mulți ani tuturor celor cu nume de floare și poezie! Și lui Florin Chilian pe care-l ascultăm chiar acum pe TVR 2!

Cred că o să-mi programez, peste zece-paisprezece zile venirea la București chiar în funcție de invitația ta. Pentru că oricum ea ajung pe-acolo, și mă privește. Încă mai sper. Așa că te poți baza pe venirea mea. Succes, îți țin pumnii, să știi!

Mulțumesc pentru încurajările tale, Iarina! Și pentru compararea grădinii mele cu proza (săracă, nepretențioasă, cam rară, nealambicată pe care o scriu). De fapt eu chiar nu pot să inventez, sau n-am timp de inventat. Pofta-mi vine să scriu despre viață, despre ceea ce văd. Despre tot ce simt și mă trezește la realitate, marcându-mi devenirea. Aștern gânduri nereținut, doar cu șerpuiri în spațiul călcat de pași. Cu spargeri ale concretului, urmate de refacerea sa.
Mă bucur că această schiță funcționează, că nu este un mecanism greoi, că aduce sentimente personale celor care o citesc.
O săptămână învigorantă, pentru tot anul, să ai!

Mulțumesc, Ada Li, pentru aceste distihuri elegiace, sau pentru hexametrii porniți din inima ta. Cântul al patrulea din partea întâi a \"Enneidei\". Înaintea pasajului cu Descensus ad inferos. Căutarea tatălui.
Să ai Floriile cu pace adâncă, cu împliniri spirituale și artistice!

Începând cu titlul, de o mare concretețe, versurile capătă un specific al lor, o animare la viață, o pedulare între coșmar și dezmeticire.
Deși se afirmă câte ceva concret despre imobilitatea corporală, a draperiei, a asigurării de viață, a tristeții, a câinelui ca paznic de credință, a documentarului tocmai terminat, în mod concomitent și în antiteză, precum într-un alt serial paralel, se declanșează o magie a mișcării interioare, cu distanțele nekilometrat parcurse, cu gloanțele primite, cu sângele și bătaia de inimă - care, culmea, \"se opresc\", se suspendă. Așadar este o ciclicitate, o stereotipie, viață-somn-(simili)moarte-naștere, după care urmează marea dilemă-autocunoaștere. Ieșirea din bătaia de inimă constituie metafora centrală a poemului tău. Aerul devine constrângător, dorința de cunoaștere sfâșie. Modestia te face să prezinți o \"pernă ticsită\" drept martor a inutilității interogărilor, numite autocritic \"închipuirile tale\". De fapt acestea sunt stările de revoltă, precum de altfel și toți tropii folosiți în discurs, tropi atipici, cu valori complexe, hibride, ca la Geo Dumitrescu.

Extreme senzații. Resurse de limbaj poetic. O căciuliță mai trebuie la versul 2 din strofa 2. Iubitul îmbrăcat și chitara electrică, din clipul muzical fac un tandem foarte bun. Le dai chiar prea multă acțiune.
Tu aduci cu certitudine un suflu de rock în poezia actuală.

Centrul de greutate al poemului, lovitura de grație pentru o terapie de șoc individuală este:

\"în primul minut de tăcere. știi
tăcerea aceea în care auzi
cum sângele pleacă în salturi\"

Tragerea s-a sfârșit, puștile dorm în rastel.