Dragoș Vișan

Chestia cu numerotarea de la final - pentru că nu mă sfiez să rup aici proza prin eseu - știu că e o scădere a regulilor subiectului, însă chiar nu puteam să nu o fac! Viața e viață, așa vine și moartea, pe neașteptate - iar scrisul meu să nu spună chiar nimic despre destinele celor pe care i-am iubit... Metatextul nuvelei putea să fie ținut pentru mine, ori intuit de cititori, însă mi-am zis, hai Dragoșe, pune aici așa ceva, mai subiectiv, mai neponderat, că oricum nu-ți place decât să ieși din tipare!

Problematizarea, uneori și accentele neobarochiste din acest al treilea roman al profesorului teleormănean Șerba Tomșa mă fac foarte curios să iau spre lecturare, pentru răsfățul verii, aceste pagini comentate exact de către dumneavoastră.

Aceasta este iubirea, cu oximoronică împletire din ghemul autentic al \"emoțiilor\" lăsate să se-ncurce \"sălbatic\". Observ că mizezi mult pe contraste, însă mie îmi plac părțile mai luminoase, încruntările și-n somn ale femeii - singurul leac să nu înnebunească bărbații!
Personificarea pișcării de către așteptare îmi dă senzația gerului în obraji. Oare nu este un ger acum, oare nu trebuie să ne iubim femeile ca niște mercenari, trimiși la moarte de-un destin al colapsului mult mai european la noi decât la alții?!... De ce nu ne zic ăștia, gata, se rezolvă, avem comenzi mari din străinătate, plecați în exod puțin, iubiți exodul ca pe femeile răpite de voi, ridicați piramide moderne prin străinătate, apoi vă întoarceți aici în România tăiată, rărită-crescută precum o vie nobilă chiar atunci când sicriul vostru va fi repatriat!

Un comentariu cum nu m-așteptam niciodată să primesc. Și gândurile despre Heidegger și Feuerbach într-o interpretare foarte modernă. Și înălțarea firului în locul unde suntem înlocuiți pe pământ...
O locuire-dezlocuire, o iubire care ne permută numai iluzoric după ce murim, pentru că pământul și carnea nu va pieri pentru cei vii. Ele dispar de pe-acum numai pentru cei ce vor fi judecați. Iar cei care greșim, toți adică, să ne rugăm pentru atunci, să fim înălțați, primiți la masa cosmică.

Vă mulțumesc. Dintr-un SMS dat iubitei pe la prânz (ultima strofă, cu urarea anterioară), iată că a luat naștere un pui de caligramă. Dar nu sunt calofil, îmi place să depic puțin cuvintele în patru!

Personificare a \"gândurilor\", care (de)\"plâng\" \"inechitățile\", adică întreg contextul socio-politic în care bâjbâim de \"douăzeci de ani\", ca niște cosmonauți în vid. Acei neoameni de la conducere, care se vor mai succeda, sunt redați prin metafora \"sufletelor de iască\", în antiteză cu \"obrazul drept\" omului inundat de insulte, indiferență, uitare. Simbolul poetic al \"petalei de trandafir\" are diferite conotații, dintre care una ar fi cea inițiatică (rosicruciană, ezoterică) iar cealaltă pamfletară (legată de vechiul FSN și cele două partide desprinse când s-a descompus, când s-a ofilit, ca un trandafir cu petale roșii dar și oranj). Antiteza cântării copiilor dar și a cerșirii mi-amintește de Cruciada copiilor a lui Lucian Blaga.

Ca într-un mugur de fluier, acest semn de trezire, dinspre vița-de-vie este prezentat foarte plastic. Antiteza moarte-viață, din prima strofă, are în subsidiar (ori viceversa) învierea umană, nu doar a pământului. Mă gândesc la un lucru - poate din înviere se desprind atât viața cât și moartea, o geneză prin înviere trebuind să se petreacă insesizabil în comportamentul multora, chiar dacă s-ar pretinde poeți, oameni de știință, politicieni etc. A învia ceea ce gândești, spui, faci, iubești este mai mult decât suficiența convulsiilor și revoltelor, oricât de justificate.
Parcă e regionalism \"d-astă\". OK. Scăparea sinelui de greblarea morții este o alegorie aproape barocă. Dar de-o infinită modernitate.

În convenția simbolică unanim acceptată, floare înseamnă la mod figurat multe lucruri, în primul rând fiind asociată cu fata, femeia.
Dacă citesc sub această grilă simbolizantă, atunci se încearcă cu artă demontarea personificării florilor (grădinilor nestemate ale lui Dimitrie Anghel), pe linia Cărții de abecedar a lui Tudor Arghezi. Florile sunt copiii, adolescenții, dar și maturii (cum Adam și Eva erau în \"Porunca\", \"Pedeapsa\" copiii râvnitori de fructe interzise). Metafora \"spinului nevinovat\" are legătură și cu ceea ce spune Dumnezeu Evei și șarpelui, din Geneză. Are legătură și cu acea cântare pascală a lui Vasile cel Mare \"Unde îți este moarte boldul...\"
Strofa a treia este de-o plasticitate olfactiv-vizuală care mă face să-mi aduc aminte de Nechifor Crainic, Adrian Maniu etc. Cât îndemn la înălțare și la scrutarea sinelui, chiar din unghiul de vedere sau (dez)aprecierea altora. Mândria florilor - parfumurilor sintetice - de la oameni. Naturalețea lujerilor și a petalelor - de la corolele blagiene, de la misterul inepuizabi, ce poate fi regăsit și azi, mult mai greu, însă nealterat, de orice om!
Tehnica euristică a ultimei strofe - a neobligării unei flori (iubite) să vorbească m-a făcut să zăbovesc atât de bucuros asupra întregului poem.

Ce simplu se poate face un poem, scuipi în găleata curățată în baie și gata... Dar cititorul obișnuit trebuie să știe că există și o tehnică, să știi exact unde să scuipi, să ștergi, să faci lună totul, să dai jegul de pe obiecte - cu grija unui tată ce-și spală copilul întors de la joacă.
Năduful aruncării găleții prin baie, din prima strofă, este o încercare, o probă de perspicacitate a publicului. Strofele următoare, cu aflarea procesului tehnologic al confecționării găleților, de pe Discovery (sic!) sunt și ele sugestie paideică, a rebours, pentru că rămâne pictarea pereților din baie - o formă de artă avangardistă care nu condamnă nici măcar un gest anterior.

O tristețe și o calmitate a reintrării în normalitate. Poemul și viitorul izvorăște din întâmplări consumate, din prietenii ce îți marchează viața. Comparația idilelor și prieteniilor netrainice cu obiceiul pomilor care se scutură de flori e urmată de sgestia intervenției timpului, ca arbitru pentru amicițiile sau iubirile durabile.

Versurile au o reținută încărcătură, o deosebită vioiciune, iar asaltul floretei pare ucigător. Sună foarte bine și titlul (sper să continue seria), dar și (auto)critica celor \"doi oameni\", \"frenetica ipocrizie\".

M-a frapat dinamicul/static al acestor versuri. Compararea unui enigmatic daimon interior cu reparatorul de păpuși.

Foarte ca lumea.
Biletul virgin, cartonașul crem, verde, galben de dinainte, tatuat cu pixul!
Anunțarea liniei de la difuzoarele gării - dar de fapt sunt două linii la fiecare linie.
Două grăbiuțe sau grăbisme: \"ceeace\" și \"fierște\".
Fir întins la enervare, adică la scris!
Mi-a plăcut foarte mult această neultragiantă poveste de pescar neîmpătimit.

Mi-a plăcut versul \"în ținute firave să lase vederii din cele ascunse\".
Despre plăcerile interzise, ce să zic, visul pașalelor reactualizat! Un joc rafinat, intelectual, pentru că nu specifici faptul că au fost angajate amândouă odată, putând să să le cunoști, prin liberă consimțire, și pe rând.

Expresia \"Ne mai trebuie...\" poate fi gândul tău, însă unii pot să creadă la prima lectură ce vor. A treia e cu noroc! Succes.

Verbul \"a somni\" și derivatul neosubstantival \"dijmarul\" se potrivesc unei limbi sofistecaneze, unei poetici originale, cred. Poetul se autoironizează la persoana a doua, poartă dialog imaginar cu sine însuși. De fapt îi ia în tărbacă pe cei care ne fac să nu mai somnim deloc foarte BINE - de moarte... cum zice imnul.
Mi-au plăcut îndeosebi versurile:
\"of! și parcă ai somni până la capăt,
să lași ambalajul în zgură,\"

\"și uite, parcă pluralitatea plutește – zeamă acră deasupra lucrurilor,
toate visele și-au luat calabalâcul și te-au lăsat în seama realului\".

\"și-o să ne ia praful de pe tobă, să hrănească spirite inocente.
până la perpelirea supremă se ajunge așa de ușor,
pe cât de grea este menținerea în cotele maxime ale sfințeniei.
și-o să dormim până când nici un dor de aici
nu ne va mai întoarce de dincolo.\"

Ansamblul versurilor este autobiografic, temerar, scris cu multă fantezie și ingeniozitate lexicală.

Atrocitatea s-a comis. Poemul resemnifică jertfa lui Isac de către Avram. Parcă ar fi reverberații dintr-un film de groază, ori din \"Fața verde\" a lui G. Meyrink - într-un ritual din Amsterdam cu decapitări. Și pe la mijlocul romanului antepostum al lui George Vasilievici este la fel conturată decapitarea pe rând a oamenilor, în afară de cei orbi care nu-i văd eroului-narator mâinile grefate de la o femeie.
Bineînțeles, n-ai apucat să citești încă \"Viseptol\" de G. Vasilievici, pentru că l-a publicat în martie 2010, în 13 exemplare. Tu realizezi în acest poem, totuși, chiar gândul său, pretextul narativ fanastic, uciderea ca de-un virus a omenirii actuale - care se vrea crimă individual asumată.

Poemul a plăcut în primul rând celei căreia i l-am dedicat. Oricum nu prea e bine să revăd textele, să mi se verifice toate corecturile. Eu sunt în perioada de probă și mă tem. Vreau să mă cumințesc. O să scriu mai rar și mai corect. Ca un elev certat că măzgălește banca și tot scornește desene tâmpite pe la sfârșitul caietului de română.

OK. Dar nu găsesc deloc substituirea cuvintelor. Poate mă ajuți, Liviu-Ioan!

A fi resuscitat trimite totuși la așteptarea sărutului, că altfel n-aș vrea să mai deschid ochii asupra marasmului existențial din jur. Ce să pun în loc de \"realizez\" - \"mă edific\", \"îmi dau seama\"?! Ce au ele atât de fals încât să nu le accepte limbajul poetic? Au ceva din stilul administrativ, au ceva birocratic? Să aibă, pentru că spunea Simion Ștefan că toate cuvintele românești sunt ca banii, trebuie numai puse în circulație. Iar T. Arghezi a reformat radical lexicul poetic de multișor.

Un pamflet antiepigramistic, împotriva unor fandoseli și a unor târguieli de la cuncursurile de epigrame.
Discursul este atât de dibace mânuit, umorul se desprinde în valuri, mai ales în cea de-a doua parte. Speciile poeziei japoneze, la care subscriu de puțin timp și eu prin multe comm-uri laudative, sunt cu mult mai atrăgătoare decât unele epigrame, de pe site. Și eu am criticat răsalaltăieri parcă pe Ion Ruse, pentru stereotipia retrocoministă din limbajul unei epigrame. Nu suntem la clubul pensionarilor, să jucăm șah cu nervii mai tinerilor cititori. Acest poem își atinge, pragmatic, scopurile...

Mulțumesc. O stare euforică, în sensul bun al termenului. Am și martori!

Chiar sunt luminat de cineva, chiar mă străduiesc să nu o dezamăgesc.