Doru Emanuel Iconar

Am sesizat “interpretare peiorativă”, nu și parte de “obscen”, (o fi o neputință a mea datorată vârstei, nepriceperii ), dar am preferat s-o ignor, era mai importantă informația. “zeflemea la adresa dulcegăriilor” nu știu dacă își are rostul, nu vreau să intru în polemici cu nimeni. Îmi par pierdere de vreme. Mai mult, fiecare scrie după cum simte, nu înseamnă că nu e bun ceea ce produce. Poate noi nu reușim să rezonăm cu creația lor. Se încearcă crearea unui curent, un anume stil de “haiku”? Probabil. Dar chiar contează? Oameni suntem, imperfecti, și eu, și tu, avem fiecare schemuțele noastre, vanități. Din păcate avem nevoie de susținere. De aceea publicăm pe site. Eu zic că nu ai deranjat pe nimeni însă după cum spunea domnul Dan Norea, printre editori nu sunt specialiști în haiku. Noi suntem mii, ei câțiva, fac și ei ce pot în limitele cunoștințelor pe care le au. Ce spui?
Probabil ai dreptate când spui că “trebuie să ai un antrenament mult prea temeinic pentru așa ceva”. Cunosc persoane care se ocupă de aceste poeme de ani de zile. Dar zic eu că trebuie și mult talent și disciplină. Fără, nu ai putea concentra ideea, nu ai putea pune în evidență esența în atât de puțin.
Tot ce pot spune este că mie mi-a prins bine. Exercițiul haiku-urilor mi-a dat concizie și profunzime, m-a disciplinat, schimbările pe care le-a adus stilului meu de scris sunt pozitive. Mai mult aceste versuri îmi apar spontan în minte, niciodată nu m-am chinuit să le produc, în cel mai rău caz le ajustez. Abia apoi verific dacă se încadrează sau nu în cele 17 silabe. Deci, pot spune că am un dram de talent, un strop de noroc și multă înțelegere din partea celor de aici. Că părerile sunt împărțite în privința haiku-ului, sau poate puțin altfel decât poemele japoneze, da, ai dreptate. M-am lămurit când unele din poemele mele, ignorate aici sau aiurea, au surprins plăcut un prieten, bun cunoscător al limbii și literaturii nipone. Spune că versurile mele ar suna delicios în japoneză.
Deci cine are dreptate? Eu zic că toți.

Spre rușinea mea trebuie să recunosc că nu am citit Baudelaire, nu știu ce este un sonet decât că are 14 versuri. Sper că nu greșesc. Dar am prins ideea.

Doru Emanuel

P.S. Habar nu am de canoane dar sunt dispus să învăt dacă crezi că mă poți ajuta. Dacă ai timp și chef și răbdare.

D.

Un coșmar de hazliu de tot. Numai la acest uriaș personaj nu mă gândeam că poate genera coșmaruri atât de înduioșător mi se pare cu toate visele și zăpăcelile lui. Sau poate noi nu avem putința de a ridica ochii spre stelele și lumile din inima și mintea lui. Of! Alunec spre altceva.
Un text cu personalitate, spus pe un ton sigur, viguros, cu un final pe care nu-l voi uita ușor. Iar „uriașul” sunt sigur că te privește cu respect de-acu, ba mai mult, se va gândi mult înainte să te mai viziteze.
Și ce ziceați?… Mai treceți p-aici? Măcar să “dai cu oiștea în gardul Agoniei?!”. Câteodată e nevoie.
Plecăciuni de la ucenic, un “Don Quișote” în devenire.

Doru Emanuel

Am citit și recitit și trebuie să-ți dau dreptate. Pe undeva, nelămurit, îmi puneam aceeași întrebare. Iar forma în care ai încadrat-o, în acele 17 silabe, aduce un plus întrebării.
Mie personal mi-a întărit convingerea că trebuie să studiez mult mai temeinic acest gen și nu doar din surse europene.

Doru Emanuel

Cireșul dumneavoastră e vișinul meu, cel din colțul cabanei, din curtea stupinei. Noi n-avem cireși! Da’ e înalt tare, că tatei i-a fost milă să-i taie vârful. Și parcă cele mai dulci vișine sunt sus de tot, unde n-ai cum să ajungi. Da’ mama spune că Domnul a înălțat asa de mult vișinul ca să rămână și păsărilor fructe.
Într-o zi am îndrăznit. Și parcă acum nu mi-e atât de frică să mă cațăr în pomi. Ba chiar îmi place. E o altă lume, acolo sus.
Frumoase amintiri, frumoasă zicere. Mai trec, sigur.

Doru Emanuel

Uite ca ați reușit să aduceți acel ceva ce ține cu sufletul la gură cititorul. Printre ei și mânzul ista ce se ține scai de scrierile dumneavoastră, doar, doar o mai fura niscai meserie ca un ucenic silitor ce se vrea.
Da’ o întrebare e voie?
„ascuns sub bobul mărunt de lumină” dăruit nouă de Domnul, de ce „toate cuvintele îți rămân ascunse sub suflet, la rădăcina șerpuitoare a tainițelor inimii, lângă duhul unor stele” sau vise? De ce nu poți să le scoți la lumină?

Doru Emanuel

Mă primiți și pe mine în joaca Biei? Ca să vedeți câtă minte am! M-aș juca că mi-ați deschis apetitul cu versurile de aici, din lumea atât de frumoasă a copilăriei. La vârsta lor eram prea serios, scriam povești. Și a trecut prea repede.

vrea să fiu și eu numărat
\"un toș doi toși\"

Mă bucur sincer de reușită.

Doru Emanuel

Pare că tot ce-i frumos în aceasta lume: viața, visele, oamenii, dragostea și inima noastră are

„fragilitatea unor
coarne bourești”

Și atunci:

„și o picătură de ploaie căzută pe ceafă
contează”

Calm sub pleoapa poeziei tale. Bellissime parole.

Doru Emanuel

Dans, Ciupercă, Bondarul reușite, zlobii versuri. Poate la Speranță aș fi scris:

Beznă în jur.
Singura luminiță:
speranța.

Și Big Ben îmi place deși tonul este altul iar Stelele m-au facut să zâmbesc. Aici as fi inversat versurile:

Stele tremurând.
Pe bolta cerului -
Noapte răcoroasă.

Doru Emanuel

Cine știe cum se iubesc oamenii? Dar dacă:

„ea l-a învățat să se roage. el a învățat-o să tacă.”

și dacă, atunci când s-a dus:

„avea impresia că toate zilele se nasc moarte. și nopțile.”

atunci poate că „un sâmbure de lumină” a fost. Și-n acel:

„sâmbure de lumină
se mai încăpățânează să prindă rod
seara, când vin oamenii”

e speranță.
Să nu mai pui întrebări, să știi că Dumnezeu te cunoaște destul de bine, dincolo de amărăciunea spusului, relevă credința.


Doru Emanuel

Mari,

Scriu. Mult. Nu postez. Am câteva nuvele în lucru, versuri, povești și basme gata, o mulțime. Mai nou îmi aștern gândurile, experiențele. Pot să pun de o nouă carte. Chiar mi s-a cerut să pregătesc un volum de povești.
Despre poezie, mi-am dorit mult să îmi pot demostra mie însumi că pot. Vezi si tu ce-a ieșit. Rău e că m-a prins acest stil și mă trezesc spontan cu câte un „haiku” în minte.
Da, ai dreptate, în proză sunt mai bun.
Nimic din ce vine de la tine nu este o critică, voi avea nevoie întotdeauna de sfaturile și părerile prietenilor. Iar tu ești unul dintre ei.
Mulțumesc că nu m-ai uitat. Să mai treci. Ești un oaspete mereu așteptat cu drag.

Doruleț

Ce să mai spun prietene, au spus ați si au spus-o mai bine decât mine. Da, nu știi cine îți va întinde mâna, cine va trimite:

„doar o vorbă
până nu mă transform
în noapte”

Uite noi cum ne-am găsit iar drumul a început din tine. Timp, timp mai este pentru lucruri noi, pentru cele vechi, neterminate.
De excepție finalul doar că aș spune că mai ai multe reprezentații până îți vei „strânge lucrurile”. Până atunci învață să zâmbești. Îmi pare cel mai important lucru pe care adulții ar trebui să-l facă.

„mai am o singură reprezentație
îmi strâng lucrurile și plec
de îndată ce o să rog sufletul să-mi ducă
și chipul în cer și să mă învețe
din nou să zâmbesc...”

Doruleț

Teodor, prietene

Am văzut poezia imediat ce ai postat-o, am văzut modificările făcute pe parcurs. E bine, din ce în ce mai bine, din ce în ce mai concentrat mesajul tău, ai reușit să reduci totul la esențial.
Am stat în dubiu dacă să trimit sau nu cuvintele mele pentru că simt o sfâșiere a ta de parcă cu fiecare cuvânt inutil de care ai scăpat, fiecare expresie mult prea explicită pe care ai aruncat peste bord pierzi ceva și din tine iar direcția spre care alunecă stările tale mă întristează. Da, miroase a „multă noapte” dar...
Și am lăsat semn pentru că într-o zi ai spus: „numai când te văd în pagina mea simt apropierea de cuvânt”

Cu drag

Doruleț

Cred că ultima strofă poartă în ea esența acestei poezii, un act de credință „să trăiești fără întrebări”. Multe de spus dar poate e mai bine să treci în tăcere printre aceste versuri.

„pâna când
n-ai învățat
să trăiești
fără întrebări
n-ai să înțelegi
cum poți
să arzi fără fum”

Superb versul “anul aleargă nebun prin tăcere și fum”

Doru Emanuel

eu v-aș numi ministru peste toți că prea le ziceți bine dar mi-e că v-ar săpa subalterni, vezi ministrul învățământului, transporturilor, internelor și mulți alti, adică toți ceilalți, pe principiul să moară și capra șefului dacă porcul lor e mort în coteț sau cam așa ceva. Așa că „etapa finală va consta din suspendare”

Doru Emanuel

Lumea în care trăiești, tu, eu, noi

„aleargă în picioarele goale
peste cioburi, astfalt sau nisip
fără griji
fără bătăi de cap”

mânata de nebunia speciei. Și suntem „muște”, avem puterea de-a zbura

„dar dacă n-ar zbura probabil că ar merge prea mult
și-ar obosi”

Și atunci probabil „soarele ar obosi să ne trezească în fiecare dimineață”.

Brutal de sincer, textul tău nu solicită interpretarea, pur și simplu comunici lucruri evidente, ca și când ai enunța o lege.
Frumoasă poemă. Sper că nu e ultima.

Doru Emanuel

„când nu mai e niciun vârf neescaladat
rămâne să fii cucerit

tu

eu”

Cel mai greu este să ne cunoaștem pe noi, pe tine, pe el, pe cei de lângă noi, sunt vârfuri mereu de escaladat, mult mai interesante decât orice culme pe care ne-am dori-o cucerită. Dar:

\"locul cel mai înalt
e acela în care descinde Dumnezeu\"

Sunt versurile care au rezonat cel mai profund în mine. Vârsta o fi de vină.
Și-mi mai plac:

„dincolo de orice legătură naturală
nu îți imaginezi nimic
lași din mâini lucrurile purtate o viață
să te asiguri că exiști”

Doru Emanuel

„vine o umbră peste viața fiecăruia
când își iese din cochilie”

Sunt cele mai semnificative versuri din poezia ta extrem de simplă. Dar de ce numai „umbra”, numai durerea ne poate scoate din cochilie? Cred că fiecare pas făcut în lume ne „scoate” din propria cochilie și
între incubație și ultima zi „murim” puțin câte puțin căci prindem întunericul pierzând lumina primită la naștere.

Doru Emanuel

Mă bucur mult că în sfârșit cineva îți recunoaște talentul, nu doar un pici ca mine. Pentru că, după cum am mai spus, chiar și atunci când scrii „bălării” sau „bombe” spui ceva. Faptul că înstelarea o face chiar domnul Vasile Munteanu este dublu prilej de bucurie pentru că îl respect în mod deosebit.
Am citit ieri textul tău dar pentru că nu eram în starea necesară să spun ceva interesant, nu am vrut nici să las aceleași cuvinte care să nu spună nimic.
Sincere felicitări!

Doru Emanuel

Și doi este bun, sugerează căldura înăbușitoare a verii instalată-n oraș, doar în preajma unei fântâni arteziene mai ai iluzia unei „umbre de vânt”, iluzia ploii. În rest, betoane și praf. Susține prima strofă sau primul micropoem foarte bine.
Cele 17 silabe nu sunt bătute în cuie dacă acea silabă în plus susține ideea sau îi dă un plus de valoare.
Reușite, dar nu sunt haiku-uri. Le apreciez pentru că știu cât este de greu să spui mult în atât de puțin.


Doru Emanuel

„stele râd” precum șansele ne surâd în viață. Așa citesc poezia ta. Strofa de final, cea mai reușită, mi-a plăcut în mod deosebit pentru că poți să vezi viața ca pe un vis cu stelele zâmbindu-ți. Ultimul vers din prima strofă mi se pare în plus, prea explicit.

„am încercat
s-adorm numărându-le
dar m-am trezit
visând
zâmbetul lor....”

Doru Emanuel