Hieroglifele umililor

Hieroglifele umililor - Așadar, te-ai hotărât să pleci? - Narcis, întotdeauna vine vremea să plecăm undeva, spre ceva la care am tânjit toată viața, și tu, ca jurnalist care ai bătut drumurile în lung și-n lat, o știi la fel de bine ca mine...! - Întotdeauna m-am temut de clipa asta, când știi că ai atât de multe lucruri să-i spui celui de lângă tine, pe care poate nu o să-l mai vezi niciodată, și totuși toate cuvintele îți rămân ascunse sub suflet, ca sub o pecete a timpului care nu iartă și nu poți face altceva decât să privești și să taci, pentru a nu face despărțirea și mai dureroasă. Spune-mi, tată, nu-i așa că ai vrea să fii acum undeva, departe, nu lângă clipa asta care pune între tine și mine toată viața mea ce va urma? - Theodor Valerian întotdeauna a fost undeva, departe...Numai eu știu cât de greu îmi era să vă părăsesc pe tine și pe maică-ta și să plec spre cine știe ce sit arheologic, acolo unde mă chema pasiunea mea de o viață. Să dorm în corturi înjghebate în grabă, la rădăcina șerpuitoare a apelor de munte, lângă duhul unor stele care știam că nu răsar decât pentru mine, ascuns sub bobul mărunt de lumină pe care pipa mea îl răsucea în volute de taină în aerul crud al nopții, să simt scoarța tare a pământului cum îmi scormonește noapte de noapte trupul și visele, să mă gândesc la voi cu tristețe și dor, pentru ca a doua zi, când descopeream urmele căutate cu atâta trudă și speranță să mă bucur ca un copil și să uit pentru o clipă că aveați atâta nevoie de prezența mea în viața voastră. - Așa este, dar te-am înțeles, mai ales mama, fiindcă eu, fiind atât de mic, mă mulțumeam cu prezența ei binefăcătoare, încât ajunsesem să cred că o familie nu trebuie să aibă decât două persoane în componența ei, mama și copilul său! - Acum e prea târziu pentru regrete...aș vrea să te rog ceva...nu e mare lucru pentru tine, dar pentru mine înseamnă totul! În podul casei vei găsi un cufăr, lucrat din lemn, pe care este încrustat numele meu, ca o dovadă că acolo mi-am închis viața mea toată. Ori de câte ori mă furișam în cotloanele podului, pentru ca maică-ta să nu mă vadă, resimțeam o mare vină, dar odată deschis cufărul totul se pierdea în fericirea care mă înconjura, așa cum florile albastre-liliachii ale glicinei din grădină învăluie tainic de ani și ani zidurile casei noastre... - Niciodată mama nu te-a surprins acolo, sus? - Ba da, era inevitabil ca asta să nu se întâmple odată și odată, dar, cum știa că îmi țin acolo echipamentul cu care cutreierasem țara, mă lăsa în voia mea și nu-mi zicea nimic, crezând că poate vreau să mai simt din nou în palme aroma călătoriilor mele...Niciodată nu mi-a reproșat că m-aș ascunde de ea... - Și ar fi trebuit s-o facă? - Într-un fel, da! Asta cu condiția să fi știut ce ascunde cufărul... - Și ce ascunde? - Jurnalul meu...jurnalul meu de maturitate, să-i zicem așa, o parte din el, petice ale zilelor și orelor când m-am considerat cel mai fericit om din lume... - Fericirea asta ne includea și pe noi? - Din păcate, nu! Ceea ce vreau să te rog, este un lucru care-ți stă la îndemână, cu talentul tău de filolog, cu aptitudinile de jurnalist, obișnuit să scormonească prin viețile oamenilor până în sertarele ascunse ale sufletului! - Nu înțeleg? Doar nu vrei să-ți public jurnalul? - E prea mult spus jurnal, sunt câteva pagini, dar mai există și alte amintiri pe care aș vrea să le scoți la lumină. Sunt scrisorile mele trimise către singura femeie care a însemnat ceva în viața mea...către Malena...și, bineânțeles, scrisorile ei către mine... - Malena? - Malena Demetriad, singura iubire a vieții mele! - Și mama? - Vezi, tu, Sofia a fost pârghia care m-a ajutat să trec prin viață, mai ales după ce te-a născut și aș fi ipocrit să spun că nu am iubit-o...am iubit-o chiar foarte mult, dar nu cu iubirea aceea care te mistuie și te neantizează. Știu, poate suna patetic, în fond poți să mă contrazici sau să-mi spui că toate iubirile mari sunt la fel. Nu, nu-i adevărat! Nu pot exista două iubiri care să îmbrace aceleași forme, încât să te facă să spui: „uite, două iubiri gemene!”, așa cum zici despre oameni. - Pentru mine acest sentiment al iubirii abia a început să se sedimenteze, după ce am cunoscut-o pe Maria, așa că nu te pot contrazice! Deci, ce ai dori de fapt de la mine? - Să cauți jurnalul și scrisorile! În primul rând să le citești și, dacă vei putea scoate ceva din ele, să le așterni pe hârtie și să mergi la Așezământul de Caritate din cadrul Arhiepiscopiei și s-o cauți pe Malena... - De ce ar trebui s-o caut acolo? - De câțiva ani buni s-a retras acolo, bătrânețea și boala. Apoi, pictura... - Pictează? - Da, asta i-a fost pasiunea de-o viață, așa ne-am cunoscut...dar, în fine, nu vreau să intru în amănunte, trebuie să plec, nu aș vrea să întârzii. Vei găsi totul acolo! Nu trebuie să o iei ca pe un lucru pe care te oblig să-l faci. Voi, tinerii de azi s-ar putea să râdeți de pasiunea pe care am pus-o noi în acele scrisori. Dacă va fi așa, lasă-mi jurnalul să-și doarmă somnul amintirii în acel cufăr prăfuit, dar, dacă vei descoperi un mugur de sensibilitate acolo, fă-l să înflorească, să dea rod! Hai, vino să ne îmbrățișăm, ca doi bărbați în fața unei clipe de despărțire ca aceasta. Prin fereastra deschisă glicina tremura în coșul nopții, împrăștiind cu dărnicie parfumul, pe care numai florile în marea lor iubire pentru oameni îl pot oferi. - Ai grije, Narcis, glumi parcă amar Theodor Valerian, după ce plec să închizi fereastra și să încui ușa, s-ar putea să mă răzgândesc și să mă întorc înapoi! Dar Narcis știa că acest lucru era imposibil, plecarea asta nu fusese hotărâtă unilateral de tatăl său și nu exista nici cea mai mică șansă ca el să se reântoarcă. Îi împreună mâinile pe piept, fiindcă, acolo unde se pregătea să plece, mâinile ce săpaseră o viață în căutarea adevărului și a istoriei vii nu i-ar mai fi fost de niciun folos. - va urma-