Dorina Omota

N-auzi freamătul din frunze Care-ți spun că îmi ești far, Deși mă ascund în scuze Doar să știu de ai habar Că-n alai de lăcrimioare Peste albul zorilor Îți soptesc cu-nfiorare Două

Tu erai prințul meu de ceară Ce-n zorii dimineții se topea Dar revenea în fiecare seară, Și mă făcea să cred că mă iubea. Din jurăminte ai făcut risipă Dar nu ai înțeles că într-o zi Se

Când viața e apăsătoare, Iar gândurile devin sumbre, Adună razele de soare, Și uită de-ale nopții umbre. Aruncă-n hăuri falsitatea, Și nu păstra pe lângă tine, Pe cel la care

E lumea de jale strivită Iar noi condamnații la zid, Cu viața de boală lovită Și stinsă de-un grav genocid. A cui este vina supremă? Te-ntrebi; însă totu-i mister, Iar cei ce ne țin

Zâmbesc amar și-apoi privesc Spre viața mea dar nu zăresc Decât fantasme ce revin, Dintr-un trecut cu doruri plin. Și amintiri care tot vin Cântând pe-o frunză de măslin, Balada florilor

urcam treptele iertării am alunecat de jos vedeam zâmbetul șarpelui îndoiala arsura trădării cupa cu venin torentul minciunii sufletul mort autor Dorina Omota 5.05.2020

Prin cețuri albe de tăcere Vin amintirile-n șuvoi, Și sufletul din nou îmi cere, Iubiri pierdute în noroi. Plutește-n aer primăvara, Și ninge iar cu flori de tei, Dar gândul meu e tot

Nu ne fi Doamne străin... Doamne înaintea ta, Nu suntem demni de a sta, Când păcatul ni-i prea greu, Și sufletu-i dus spre hău. Asta simt, asta și spun, Când cu vorbe de nebun, Te

Nu vezi?Tăcerea se așterne Și gândurile iar ne mint Că ne iubim, deși presimt, O despărțire cum se cerne. Că nu pot fi toate eterne, Prea dureros doar eu o simt. Nu vezi? Tăcerea se

Albul cald al strălucirii Se răsfață la fereastră Întregind jocul iubirii Cu o șansonetă-albastră. Doar pădurea se oftică De atâta fericire Când o frunză care pică Cu-n sărut îi dă

Să nu ucideți fericirea Când nori de jale vă-nsoțesc. Luați în palme strălucirea Din timpul cu Dumnezeiesc Să nu ucideți nici iubirea Chiar dacă visele sunt scrum Și-n ploi de dor

Sting ultima țigară, Uit fumul amintirii, Și las în trista gară Taifunul despărțirii. Peronul fericirii, E plin acum de ceață Iar florile iubirii, S-au prefăcut în gheață. Doar

În hăuri de smoală Încet mă scufund Cu inima goală Și gând muribund. Chiar dacă lumina Mă cheamă spre ea Și îmi iartă vina Desenând perdea Pe trecutul negru Și însângerat, Florile

dragostea se ascunde în buzunarul tăcerii țipătul ei nu atinge decât buzele pecetluite de legea destinului curcubeul se zbate între norii neputinței ziua face compromis cu noaptea mă agăț

Mă rog să scap de-un gând care mă duce Spre-ntunecimi cum nu am mai văzut Și scriu cu trandafiri, la o răscruce, Poemul îngerilor ce-au căzut. În ceața ce se lasă peste suflet, Mai bâjbâie o

de la o vreme pașii singurătății - rouă pe gene autor Dorina Omota