Diana Mitrut

Veste de departe... Se scutură cerul de vise! Lăstar de lumină ce-și leagănă drumul Respiră adânc, Iși strânge la piept frunzele Și murmură a stele: E fericit că ține în brațe pământ. Un

Lacrimi de foc încearcă obrazul nopții. Din deșertul de suflete Ochii mei îndrăznesc să privească... Cerșesc pe la colțuri de șoaptă. Inima silabisește clipe de ceara topită din Sfeșnic. Pe

Perna de piatră a gândului meu Străpunge muntele Clădit cu lacrimi moarte de stea. Busuiocul uscat demult Îmi visează chipuri șterse Și inimi furate de minciuni. Nu gustul conteaza...! Clipa

Rupe-mi șoapta în două, ochi de viață! Aruncă jumătatea plină și soarbe cu nesaț golul, adună cu grijă lacrimi zgâriind buza nopții, sărută obrazul drept al Universului... Apoi șezi întru

Pipăi cu ochii Liniștea dintre bătăile inimii, Îmi las gândurile S-alerge spre înaltul înțepat de lumină, Sărut cu palmele Armonia secundelor Suflate de Gigantul Albastru, Mă pierd în

Iei și ultima fărâmă din pâinea sufletului meu, Ti-e sete și ai golit paharul buzelor mele, Adormi în brațele gândurilor Ninse azi pentru ultima oară. Ai ascultat șoapta mâinilor tremurânde pe

Aș vrea să mă arunc într-un lac imens de uitare, Să mă prind în dansul mut al vârtejurilor de suflete, Să strivesc sub tone de dorință trecutul, Ridicând altar de jertfă cuvântului Îngropat la

Ce vrei de la mine fulg de nea? Ai poposit cândva pe buze arse, Te-ai topit și te-ai pierdut printre cuvinte. Le-ai înecat! Cadavre zac acum la margine de gând, Și bântuie prin vreme, Căci fără

Aripile cerului au zăbovit între bătăi Doar o secundă... Și-atunci ai ferecat gânduri troienite Cu lacăte de nopți uitate. Te-au furișat stelele printre cuvinte Și ai gustat din lacrima de

Geloasă-i cărarea de munte Și-i tristă, Că-n brațele ei prea puțin Ne-a ținut Și trist este vântul Și râpa e tristă Și ploaia ne ceartă, căzând. Gelos ești pe toți Și pe toate, Pe apa ce

Lumina și-a cernut gândurile peste noi Cu pete de culoare prinse-n păr... Își pregătește dansul prin adâncuri grațioase: Plier... Un colț de galben-pai mușcat de verde Tendu... Un rai de-apus

Din sărutul tău m-am nascut, Lumină crudă! La sânul tău de veșnicie Am surâs întâia oară...un fulg... Plutind la capăt de cer Ca strigătul norilor Descătușati de povara ploilor

Mâinile se strâng jur împrejurul tainelor Glasul fulguie surdele rugi înecate în lacrimi Cuvintele ruginesc pașii celor prea mândri Cântecul păsărilor poleiește sufletele celor prea

Undeva dupa miezul noptii, acum 33 de ani, vedea pentru prima oara lumina stelelor ce-i vor veghea drumul, cel pe care il avem aproape si care ne este drag tuturor, Mitrut Remus Danut. Un multi ani

Aseară am adormit la tine-n suflet, M-ai învelit cu un sărut, O vorbă pernă, privirea-ți cântec Și dintre vise ți-am șoptit... Hei, tu miroși a iarnă! Din ochii tăi sclipesc

Știai că lacrimile au frunze? Doar in pădurea lor e mereu toamnă, Potecile sunt doar o urmă de răgaz... Păsările ciugulesc Uscați obraji abandonați În cimitirul secundelor. De mâine am să

În iarna luminii tale Diamant crud... Amintirea poveștilor de mâine Îți naște în glas Șoapte de unde n-ai mai fost de mult. Sărut copacul patimilor noastre Și din aripi înmugurite a

Când ești trist, M-ascunzi în adâncul amorțit al sufletului... Și mă prefaci în lacrimi, Să-ți alunec pe obrazul fierbinte Sărutând urma mâinilor tale, Visând să îndulcesc Amarul ce îl porți pe

miroase a viață lacrima cerului prelinsă pe obrazul renașterii noastre șterge urma răspunsului greu la ultima întrebare sunt coaptă! șoptește pâinea din vatra liniștii

Afanisite clipele se scurg, Pierzându-și în neat din desfătare Alambicat, cu aripile-n vânt, Trec, de la rațiune la uitare. Le spală ploaia, aspra lor pedeapsă, Că sunt de veacuri exilate Și