diana dumitraciuc

desenam aripi pe umerii nopții ești bolnavă de lună ziceai și-mi dădeai să ronțăi poezii de ciocolată ședeam cuminte sub cuțitul unui zâmbet cioplind femeie în trup de înger mă-ntorceai pe

văd frica în ochiul tău nins de parcă mâna îngheţată într-un atac hibernal a tras cerul de zăpadă peste clipa asta caldă încleştată între dinţi ca şi cum ar fi ultima muşcătură din

aerul fierbinte se strânge nările se dilată cerul se lipește de piele fiecare atom deschide un ochi somnoros își întinde genele grele spre

între noi e un drum subțire o moarte care ne unește trec cu ghetele murdare peste somnul tău de gheață în vis îmi rotunjești uitarea număr iernile crescute din oasele tale așez linie după linie

în fața ta ești tu alergând spre tine la mijloc un punct gol un sunet înalt o ciocnire pentru o clipă vezi totul în cercuri aerul se ridică la

aș putea să încep cu o pasăre roșie să îți spun cum se termină totul aș putea să te mint că drumul e drept că ești o cădere continuă că viața e o iluzie optică moartea e un truc ieftin iar

un pic spre stânga acum la dreapta hai găsește-ți locul diana încerc să-ți fac o poză ce naiba nu mai semănăm deloc închide ochii aruncă-te în gol cap sau inimă cap sau inimă nu sta

o cameră giulgiu treizeci de metri pătrați în cercuri țevi ce cresc din vene și-o lumină roșie impregnând pereții cu chipul tău aștept ziua a treia

la început au fost cerul pământul și o dragoste secantă ziua 1 să fie lumină urlă felinarul din stradă ora șase dimineața îmi sapă somnul căutând un trup viu nu vreau să fiu salvată aduceți-mi

mi-ai spus că stai pe Atlantida și-am răsfoit străzile cu inima grea de maci corabie-n deșert doar vântul măturând cuvinte cu miros de opium ars

copil cu ochi albaștri o naștere ratată îmi port iubirea-n pântece inima falsează cântecul de leagăn cutie muzicală stricată iar fiara flămândă mă-nghite crește crisalidă de piatră te sărut și

străzi oameni orașe apusuri se succed în viteză privești hotărât înainte cu mâinile încleștate pe volan lumina se întinde peste negrul asfaltului peste serile încărcate cu certuri grele fuga

astăzi soarele se rotește amețitor în jurul dormitorului nostru de 17 mp stăm tolăniți în centrul versului al universului virtual dragul meu te voi vinde pe 10 solzi de somn corpul

mă plimb alene-n grădină o roză muribundă îmi iese în cale între noi un fir roșu fierbinte pe care ploaia trece în pas de menuet în urmă o lacrimă lungă fuge din umbră se-ntinde spre soare e

noaptea se face pâlnie luna gură flămândă privesc cum se duc orele pâș pâș din pat spiriduși săpând în carne furând celulă cu celulă și amintirea mâinii tale astupându-mi trupul cu lut de

Bună dimineața! Îți strâng mâna ferm, nu prea tare totuși, te privesc în ochi, așa cum am învățat la cursul de comunicare, fluturând zâmbetul perfect, copiat din ultima reclamă la Dulcolax. Facem un

mai-marele ne-a dat trei palme la fund, fără anestezie, ne-a trecut pe hârtie şi ne-a ordonat să golim buzunarele. fiecare socotea şi scotea ce-şi mai amintea din contractul cu ursitoarele. o păpuşă

deschizi ochii tic-tac tic-tac caști te chinui să ieși din burta somnului îți târâi genele prin aerul vâscos un jazz acid o cafea amară încerci să-ți amintești ce-ai visat mergeai cu

bună. bună. ce faci? bine? bine, mersi. deh, mă mai supără spatele oglinzii, de la fericirea asta silnică. mă mişc încet. foarte încet. poate totuşi nu mă vezi. păşesc pe conturul umbrei de ieri.

eu sunt nebuna care umblă din om în om cu peștele în lesă (îți jur că inimii i-au crescut branhii) cerșind un pahar cu apă nodul în gât buzele uscate mirajul care îți împinge femeile pe

noaptea râd în somn ziua mâinile se descompun în gesturi străine orice ating devine opac și departe lumina se lovește de un trup care nu-mi aparține (un obstacol artificial) nicio oglindă

deschide fereastra o lună rece și umedă urcă pe șira spinării mai plouă da privire tăcerea taie perpendicular două inimi noaptea se încarcă magnetic știi eu cuvintele pocnesc în aer cercuri